ÃŽn octombrie se fac trei ani de când ne-am împrietenit. Trei ani de când îmi eÈ™ti alături, trei ani plini de hohote de râs È™i lacrimi dulci-amărui, trei ani de înÈ›elegere, respect È™i suport. Noi nu prea obiÈ™nuim să ne facem ”declaraÈ›ii”, cu toate că în adâncul sufletelor È™tim că avem cea mai puternică È™i profundă legătură de prietenie. Suntem mai mult decât prietene. Suntem surori de suflet, cele mai bune confidente È™i cei mai buni psihologi ai noÈ™tri.
Nu am un motiv anume pentru care îți scriu rândurile astea. Doar am simțit nevoia să îți spun că ești unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea și sunt recunoscătoare până la cer pentru faptul că faci parte din existența mea.
Mi-ai fost alături tot timpul și nu te-ai speriat atunci când ți-am arătat părțile mele întunecate sau defectele. Ai rămas lângă mine chiar și atunci când eu am plecat, fără să te superi că am vorbit extrem de rar, fără să lași asta să ne afecteze sisterhood-ul cu care ne mândrim la toată lumea.
Îți mulțumesc pentru că nu-mi zici cuvintele de care am nevoie, că nu-mi spui ceea ce vreau să aud, ci exprimi cu o sinceritate brutală toate adevărurile pe care nu le văd. Îți mulțumesc pentru că mă motivezi așa cum numai tu știi, pentru că mă faci să râd chiar și atunci când am lacrimi în ochi. Îți mulțumesc pentru că mă inspiri, pentru că îmi arăți că sunt cineva chiar și atunci când mă simt ca un nimeni, îți mulțumesc pentru că îmi arăți că merit mai mult, mai bun, mai frumos decât cred eu că merit.
Sunt absolut convinsă de faptul că Doamne Doamne nu ne-a făcut surori de sânge fiindcă s-a gândit că părinții noștri nu ne-ar fi putut face față. Avem caractere atât de puternice, suflete atât de înflăcărate, încât probabil am fi fost prea mult, prea mișto, prea geniale pentru o singură familie.
Sinceră să fiu, chiar nu știu ce m-aș face fără tine! Și ca un fel de uite cât însemni pentru mine, am decis să-ți scriu aceste rânduri. Oricum sunt prea puține și prea reci pentru cât și cum aș fi vrut să-ți spun. Tu meriți să-ți fie scrise romane, dar astăzi mă rezum la cele de mai sus și un simplu Te iubesc de mor, sora mea!
Știi ce e plăcut la viața asta? Că în fiecare zi te surprinde cu ceva fain! Uneori te surprind chiar și oamenii pe care nu-i cunoști personal, așa cum mi s-a întâmplat mie astăzi!
În articolul în care am anunțat că m-am apucat de învățat limba irlandeză am spus că Cecelia Ahern este una dintre autoarele irlandeze preferate. Astăzi... ce crezi? Am primit patru cărți scrise de Cecelia Ahern de la o colegă de muncă a tatălui meu. Știu că doamna îmi citește blogul de câțiva ani, fiindcă mi-a mai trimis un munte de cărți atunci când am scris articolul Schimb de povești pentru ediția din 2014 a competiției SuperBlog.
Chiar dacă nu o cunosc, cred că este o doamnă foaaaarte faină (parcă îmi dau cu părerea ca-n emisiunea Chefi la cuțite) și prin intermediul acestui articol vreau să-i spun că-i sunt recunoscătoare și să-i transmit că îi mulțumesc! Pentru mine contează mult astfel de fapte, deoarece îmi fac ziua de o mie de ori mai bună!
E important și drăguț să mai facem și noi astfel de gesturi. Ele sunt în aparență atât de simple, dar au semnificații colosale, scoțând în evidență sufletele mari pe care le avem. Mi se pare extraordinar, iar feeling-urile sunt pe măsură!
E incredibil cât de repede trece timpul! Pe 22 martie s-a făcut o lună de când am tatuaj, dar totul îmi pare că s-a întâmplat ieri.
În primele zile de la realizarea tatuajului eram cam stresată. Eh, așa sunt eu, îmi fac griji din anumite motive. Îmi era că nu-l îngrijesc corect, că nu-l îngrijesc suficient, că nu mă dau cu destul unguent, că cine știe ce voi păți dacă uit că m-am tatuat și bag unghiile în rana aceea deschisă, că cine știe cum mă foiesc noaptea-n pat și mă rănesc mai tare în zona aia. Nu știu dacă toată lumea face la fel, dar eu am tot felul de scenarii în cap, iar asta era o situație dusă la extrem din punctul ăsta de vedere. Noroc că nu s-a întâmplat nimic rău, ci din contră.
Datorită faptului că l-am îngrijit corespunzător (deși nu am respectat cu sfințenie toate regulile date de Andreea), tatuajul meu s-a vindecat frumos. De exemplu, nu am putut sta zece zile fără să spăl tatuajul, ci l-am spălat zilnic, în fiecare dimineață. Nu știu, nu mi se părea mie ok să-l las așa jegărel și cu tone de cremă puse deasupra, așa că l-am spălat cu Protex și uite că nu am pățit nimic rău.
Cea mai aiurea perioadă a fost aceea în care mă apucaseră toate mâncărimile de pe fața pământului. Cu toate că mă bucura acest semn de vindecare, mâncărimea mă scotea din minți. Însă până să cedez, aceasta a trecut și a lăsat în urmă o piele uscată și câteva cojițe minuscule. Aș fi jurat că în zona tatuajului am fost bronzată și că urmează să mă exfoliez, însă nu s-a întâmplat asta. Nu mi-am schimbat pielea ca un șerpișor, ci pur și simplu au dispărut cojițele într-un mod misterios, natural și drăguț, ca să zic așa.
S-a mai și răspândit un pic cerneala, din câte observ. Dar e ok.
Acum o lună.
Astăzi.
Încă mă uit de cincizeci de milioane de ori pe zi la tatuaj, iar asta nu se va schimba în viitorul apropiat, fiindcă sunt foarte mândră și încântată de el. De asemenea, așa cum am anticipat, mă motivează în fiecare zi, iar acest aspect este foarte important pentru mine, fiindcă tocmai de aceea mi-am și pus un citat pe mână.
Totodată, de fiecare dată când am mers în oraș, m-am surprins. În ce sens, vă întrebați? Păi m-am surprins stând cu mâna mai nu-știu-cum, ca să mă asigur că întreaga populație constănțeană îmi poate vedea opera de artă. Așa-s eu, mai fudulă. Asta-i situația.
Dacă stau bine să mă gândesc încă o dată, chiar am cu ce mă mândri. E fain! :)
Cu toate că repet... Doamne, cât de repede mai zboară timpul! După cum v-am mai spus, m-am apucat de niște cursuri de machiaj. Nu, rectific, sună prea sec. M-am apucat de cursurile de makeup din cadrul școlii Art et Beaute by Parisax Professional! Au trecut primele două săptămâni de practică și sunt foaaaarte încântată de ceea ce se întâmplă la cursuri!
Între timp am aflat o grămadă de informații foarte importante pe care nu le știam, bineînțeles, că doar nu m-am născut învățată.
Așa arătam eu după prima zi de practică. Aceea a fost ziua în care am învățat să aplic diverse pe față, iar de atunci și până în ziua de astăzi consider că am evoluat din acest punct de vedere. Nu, nu am aplicat chestiile pe fața mea, rezultatul pozei este meritul colegei care s-a ocupat de mine în ziua respectivă. Eu am aranjat-o pe ea și ea pe mine. Așa decurg lucrurile.
Apoi am învățat cum să dau cu tuș într-o linie dreaptă și faină, exact ca un om normal, nu ca în valurile Mării Negre, așa cum eram obișnuită să mă dau pe mine. Am învățat cum să fac corecțiile feței, astfel încât acestea să arate bine și să nu fie too much. Am învățat să fac sprâncenele frumoase, ba chiar să le și reconstruiesc în altă parte, nu acolo unde le este locul. Am învățat să fac blending și să dau cu rimel (de asta îmi era teamă, fiindcă eu băgam periuța aceea chiar și în proprii mei ochi, apoi mă vedeam scoțând ochii altora - ce bine că nu s-a întâmplat asta). Să zicem că am învățat să conturez și buzele, deși la pasul ăsta am de lucraaaaat, fiindcă linia nu-mi iese dreaptă și-mi vine să urlu la lună și la stele.
Hmm.... oare ce am mai învățat? Vă zic clar, eu am învățat multe, dar este o oră atât de târzie (se face 4 dimineața mai acuși - că se dă ora, nu de alta), încât nu-mi amintesc toate detaliile. Mai urmează să exersez din ce în ce mai des, pentru a mă perfecționa ușor-ușor și pentru a ajunge la cariera aceea de vis pe care mi-o doresc eu din suflețel! Yuhuuuu! :)
Săptămâna trecută am primit pe mail invitația la un eveniment foarte interesant - lansarea site-ului Rețetele Manuelei, așa că am mers pe data de 19 martie la Cămara cu merinde alături de colega mea de blogosferă, Maria Urban.
Astfel, am reușit să aflăm povestea Manuelei, cum a ajuns la stilul de viață raw vegan, cât de greu i-a fost să renunțe la carne, cât de ușor este să mănânce în proporție de 80% mâncare în stare crudă, precum și alte informații utile.
Dacă sunteți curioși, puteți urmări filmarea de la eveniment și în acest fel nu voi sări peste detaliile importante, iar voi le veți auzi cu urechile voastre.
După ce ne-a fost prezentat site-ul (unde putem găsi rețete ușoare, rapide și delicioase), Manuela a ținut un discurs simplu și motivațional. O spun din punctul meu de vedere, fiindcă în acest fel am înțeles că mâncarea sănătoasă nu mai pare atât de costisitoare, dacă o pui în balanță cu costurile pe care le-ar suporta tratamentele unei boli grele. Chiar și așa, dacă știi de unde să-ți alegi produsele, mâncarea nu va depăși bugetul alocat. La un eveniment de aproximativ 40 de invitați, costurile au ajuns în jurul a aproximativ 500 RON, conform Manuelei.
Odată cu terminarea discursului, am trecut la degustat minunățiile bufetului suedez.
În farfuria mea se regăsesc:
Pastă de anghinare cu măsline verzi (felul meu preferat)
Orez negru cu leurdă și spanac
Guacamole
Nuci hidratate și apoi prăjite cu sare (eu NU mănânc nuci, dar am zis să le gust și astea mi-au plăcut)
Ne-am hidratat cu suc de cătină (este bun pentru imunitate) și suc de coarne.
Între timp, până a venit desertul, am făcut și un selfie cu Maria. Nu există eveniment fără selfie.
După ce desertul a fost aÈ™ezat pe masă, am lăsat telefonul deoparte È™i ne-am ”înfipt” în chestiuÈ›ele delicioase de pe platouri.
Știu, mi-am pus cam multe, dar am câteva lucruri de spus în apărarea mea: am vrut să gust din majoritatea, dar nici nu am putut termina tot ce am pus în farfurie!
Am încercat ciocolată cu anason, bomboane cu prune uscate, ciocolată pentru mama (așa se numește rețeta) și pudding de tapioca. Toate au fost nemaipomenite, vă spun cu mâna pe inimă!
Dacă vă tentează, găsiți pe site-ul Manuelei rețetele a tot ceea ce vedeți în poze și multe altele. În cazul în care sunteți doar curioși, vreau să vă spun că tot pe site veți găsi meniuri și provocări, leacuri alimentare, precum și diverse secrete.
Vă recomand să încercați măcar o rețetă, fiindcă vă garantez că vă va plăcea! Pe lângă faptul că aceste feluri de mâncare sunt extraordinar de gustoase, mai sunt și sățioase! N-aș fi crezut, însă vă spun din proprie experiență. Cât de curând am de gând să studiez în profunzime acest stil de viață, acest stil de a găti și voi reveni cu informații și impresii, fiindcă totul mi se pare tare interesant si tentant!
Mulțumim, Manuela, pentru invitație! Ai organizat un eveniment foarte reușit, iar mâncarea a fost de excepție!
Dacă ați uitat, nu-i nimic! Vă reamintesc că în lista mea cea lungă cu rezoluții(vaiii, ce mândră mi-s de ea) am spus că anul ăsta vreau să învăț limba irlandeză sau/și italiană. Pentru că limba irlandeză nu se mai vorbește decât prin zonele rurale, m-am gândit că pot învăța chestiile de bază prin intermediul site-ului meu preferat (Duolingo), iar italiana să o învăț în sensul mai serios. Totodată, chiar dacă nu voi cunoaște irlandeza precum cunosc engleza, este adevărat că mi-ar plăcea să vorbesc în engleză atât cu accent britanic, cât și cu accent irlandez. Dar la treburile astea urmează să lucrez!
De ce mi s-a pus pata pe această limbă, vă întrebați? Pentru că de câțiva ani buni (aproape patru, dacă nu mă înșel) am dezvoltat o pasiune pentru Irlanda. Această pasiune a luat naștere în orașul Cork, datorită familiei mele preferate de vloggeri, adică datorită irlandezilor SacconeJoly's, pe care îi urmăresc zil-nic! Astfel, am făcut naveta virtuală între Cork și Dublin, până când aceștia au decis să se mute în UK. Iubirea am dezvoltat-o și datorită uneia dintre autoarele mele preferate de origine irlandeză, Cecelia Ahern, prin intermediul cărții P.S. Te iubesc pe care a scris-o aceasta.
De astăzi m-am pus cu burta pe carte, ceea ce înseamnă că m-am pus pe învățat pe Duolingo, fiindcă îl consider foarte, foarte util.
Astăzi am învățat câteva cuvinte și propoziții și sunt foarte încântată! Pronunția mi se pară puțin complicată, dar nu imposibilă. Haideți să vă arăt unele dintre chestiile învățate azi:
Bărbat - Fear
Fată - Cailin (cu accent pe al doilea ”i”)
Femeie - Bean
Băiat - Buachaill
Măr - Ull (cu accent pe ”u”)
Pâine - Aran (cu accent pe al doilea ”a”)
Apă - Uisce
Și - Agus
Itheann se (cu accent pe ”e”-ul de la ”se”) - El mănâncă.
Itheann si (cu accent pe ”i”-ul de la ”si”) - Ea mănâncă.
Olann se (cu accent pe ”o” È™i pe ”e”-ul de la ”se”) - El bea.
Olann si (cu accent pe ”o” È™i pe ”e”-ul de la ”si”) - Ea bea.
Mai am de parcurs o grămaaaadă de trepte și sunt tare nerăbdătoare să ajung la finalul cursului, fiindcă îmi place limba irlandeză, îmi place cultura, îmi place tot ceea ce formează această țară și vreau să spun sincer că da, știu și eu câte ceva în limba națională a Irlandei. Și tocmai pentru că mă pasionează subiectul, m-am decis să vă las cu niște informații interesante legate de Irlanda, care vă vor ajuta să vă îmbogățiți cultura generală:
Este cea mai vestică țară insulară din Europa.
Aproximativ 12% din suprafața Irlandei este împădurită în prezent.
Irlanda are cele mai ridicate rate de creștere a pădurilor din Europa, datorită condițiilor climatice potrivite, dar și datorită solului.
Agricultura este practicată pe aproximativ 64% din suprafața țării.
Datorită climei temperat-oceanice, temperatura scade foarte rar sub -5 grade Celsius pe timpul iernii și nu depășește 26 de grade Celsius pe timpul verii.
Cea mai ridicată temperatură înregistrată vreodată a fost de 33,3 grade Celsius, întâmplându-se în anul 1887.
Zonele care se află în Sud sunt cele unde au loc cele mai multe ploi, în timp ce capitala (Dublin) se ”luptă” cu seceta.
Din cauză că Irlanda este mărginită la Nord și la Vest de Oceanul Atlantic, acestea sunt două dintre cele mai bătute de vânt regiuni din Europa, având condițiile propice pentru producția energiei eoliene.
Irlanda a adoptat moneda Euro în anul 2002.
Țara atrage foarte multe corporații multinaționale datorită faptului că forța de muncă este foarte bine educată.
Companii precum Intel, Microsoft și Google au investit în Irlanda începând cu anii '80.
Irlanda ocupă locul 9 în topul celor mai libere economii din lume.
Din prisma PIB-ului pe cap de locuitor, Irlanda este una dintre cele mai bogate țări din UE.
A ocupat primul loc în topul Forbes al celor mai bune țări în care se pot face afaceri în anul 2013.
Irlanda este unul dintre cei mai mari și mai importanți exportatori de servicii software de pe mapamond.
Principalele aeroporturi ale Irlandei sunt: Dublin, Cork și Shannon.
Traseul Londra-Dublin reprezintă cea mai circulată rută aeriană internațională din Europa.
Cea mai mare companie aeriană din Irlanda este Ryanair.
Irlandeza este, conform Constituției, limba națională, cu toate că engleza este cea mai folosită.
Limba irlandeză se mai vorbește doar în câteva zone rurale vestice, dar și în Forțele de Apărare (de exemplu, toate comenzile de marș se dau în irlandeză, nu în engleză).
Poloneza este a treia cea mai vorbită limbă în Irlanda, pe locul întâi fiind engleza, iar pe locul doi irlandeza.
Irlanda are cel mai mare număr de universități care se regăsesc în Top 500 World Universities.
Irlanda este renumită pentru opera modernă de ficÈ›iune care a luat naÈ™tere odată cu publicarea romanului ”Călătoriile lui Gulliver” al lui Jonathan Swift, în anul 1726.
Totodată, irlandezul Bram Stoker a rămas în istorie datorită romanului ”Dracula”, scris în 1897.
Irlanda a participat la Eurovision încă din anul 1965, câștigând acest concurs de opt ori. În acest fel, a devenit țara cu cele mai multe victorii din cadrul acestui concurs european.
Sărbătoarea națională a Irlandei este Sfântul Patrick (17 martie), patronul spiritual al țării.
Trifoiul este unul dintre simbolurile naționale ale țării, fiindcă acesta se poartă de sărbătoarea Sfântului Patrick.
Harpa și trifoiul sunt mărci înregistrate de către stat.
Bucătăria tradițională irlandeză se sprijină pe carne și lactate, iar cartoful a ajuns să formeze baza celor mai multe feluri de mâncare irlandeze.
Mic dejunul irlandez este foarte consistent și cam gras, din cauză că acesta conține cârnați, ouă, șuncă, roșii și budincă.
O cină irlandeză tipică reunește cartofii fierți, varza și carnea.
Băuturile alcoolice populare sunt reprezentate de celebra bere neagră Guinness, whiskey-ul irlandez și cafeaua amestecată cu whiskey, cunoscută sub denumire de Irish Coffe.
Irlanda este prima țară din lume care a interzis fumatul în spațiile publice închise, iar acest lucru s-a întâmplat în anul 2004.
De asemenea, este prima țară din Uniunea Europeană care a interzis reclamele la tutun.
Irlanda ocupă locul doi în UE din punct de vedere al ratelor de reciclare a ambalajelor.
Este prima țară din lume care a aprobat prin referendum căsătoriile între persoane de același sex, moment în care aproximativ 62% dintre irlandezi au fost de acord cu această lege în luna mai a anului 2015.
Sper că ați învățat ceva fain astăzi, fiindcă eu am reținut foarte multe chestii interesante legate de această țară frumoasă!
Am observat că am zile în care nu aș face nimic. Băi, dar nimic! Pur și simplu aș sta întinsă în pat o zi întreagă, pentru a contempla pereții și tavanul. Și dacă mi-ar obosi ochii, sigur i-aș închide și aș adormi. Uneori mă las dusă de val. Să zicem că am în jur de una-două astfel de zile pe lună, timp în care efectiv zac.
Iar acum, când nu am o astfel de zi, mă izbește realitatea, cum s-ar spune. Și mă bag în ședință. Cum e posibil să-mi irosesc zilele în acest fel? Într-adevăr, o zi pe lună de nefăcut nimic nu este mult, dar dacă aș sta să adun toate zilele în care am lenevit, se adună cam prea multe! Mă gândesc că astea-s zile pierdute. Efectiv sunt zile pierdute.
Cu toții procedăm așa, dar nu e bine! Viața trebuie trăită, nu irosită! Trebuie să facem ce ne place, să vorbim cu oamenii pe care îi iubim, să ne îndeplinim visurile, să profităm de fiecare clipă ce ne-a fost dată!
O zi în care nu am învățat nimic este o zi pierdută, din punctul meu de vedere. Trebuie să ne zbatem, să ne luptăm cu gândurile alea mai puțin bune, care ne îndeamnă să pierdem cât mai mult timp stând degeaba. Care vor să ne încânte cu ideea că timpul se oprește în loc pentru noi, dar asta este doar o iluzie. Timpul este limitat, el trece și nu se mai întoarce. Tocmai de aceea trebuie să profităm de fiecare clipă pentru a ne dezvolta, pentru a evolua!
Trebuie să ne educăm gândurile, nu să le lăsăm să ne educe ele pe noi. Să știm să le păstrăm doar pe acelea care ajută la dezvoltarea noastră și să le alungăm pe cele care nu ne ajută cu nimic.
Viața e prea scurtă pentru a fi leneși. Viața e prea scurtă pentru a fi triști sau nervoși. Haideți să luăm măsuri și să nu mai lăsăm nici măcar o zi să treacă fără ca noi să nu fi făcut ceva fain, fără ca noi să nu fi învățat ceva interesant!
Vei întâlni oameni care te vor susține în tot ceea ce faci. Te vor lăsa să fii tu, să crezi în ceea ce vrei tu, să gândești în modul în care vrei tu.
Dar vei întâlni și oameni care îți vor spune că este ceva în neregulă cu tine. Că nu este bine cum gândești, că nu crezi în ceea ce trebuie, că nu faci ceea ce face toată lumea, că trăiești într-un mod greșit.
Tu să îi păstrezi alături doar pe cei care te lasă să fii tu, fără să-ți impună anumite reguli. Să îi păstrezi pe cei care îți susțin ideile și visurile, pe cei care nu încearcă să te schimbe, pe cei care îți acceptă punctele de vedere, fără a încerca să te convingă de faptul că trebuie să gândești și să faci așa cum îți impune societatea.
Nu trebuie să fii ca ceilalți. Important este să știi cine ești și ce vrei TU. Nu-ți ascunde idealurile, de frică să nu fii judecat. Nu-ți amâna visurile, nu-ți suprima adevăratul potențial doar pentru că cineva nu este de acord cu ceea ce vrei să faci.
Trebuie să-ți asumi riscuri, trebuie să faci ceea ce îți dorești cu adevărat! Viața se întâmplă acum, iar fiecare minut este alcătuit din 60 de clipe pe care nu le vei mai avea din nou. Trebuie să te bucuri de prezent, fiindcă este atât de prețios! Trebuie să-ți trăiești visurile ACUM, trebuie să le faci posibile, indiferent de ceea ce crede restul lumii. Important este ceea ce crezi TU!
Investește în ideile tale, investește în ceea ce îți bucură sufletul! Trăiește-ți viața și nu-i lăsa pe ceilalți să-ți spună că ei sunt cei care știu cum e mai bine pentru tine, nu-i lăsa să-ți spună că visurile tale nu sunt realizabile. TU știi cum e mai bine pentru tine, TU știi ce trebuie să faci, TU știi cum trebuie să îți trăiești viața. TU știi că visurile tale sunt mai mult decât realizabile!
Nu te îndoi de tine nici măcar pentru o secundă! Fii ambițios, fii încrezător în forțele proprii, fii convins de faptul că TU poți face tot ceea ce îți dorești să faci!
Cine are dreptul să-ți spună că nu ești capabil de a-ți îndeplini toate visurile? Cine are dreptul să te descurajeze? Nimeni!TU poți și ți le vei îndeplini pe toate, apoi îți vei stabili țeluri și mai înalte! Vei evolua, vei ajunge tot mai sus. Trebuie să știi că POȚI și că VEI FACE tot ceea ce vrei, chiar dacă cei din jurul tău nu cred în tine. Cel mai important e ca TU să crezi în tine.
Nu ai de dovedit absolut nimic celorlalți. Tu trebuie să-ți dovedești doar ȚIE că ai abilitatea și puterea de a face ORICE.
Încă puțin și se făceau trei ani de când promisesem că voi încerca rețeta lui Daniel. Iată că ieri am reușit să o fac! Deși nu mi-a ieșit o formă perfectă de clătită, Clompi a fost bun la gust! M-am simțit ca la Paște, pe de o parte. Deși nu avea pic de carne în compoziție, Clompi al meu semăna la gust cu drobul de miel. Nu știu cum, nu știu de ce... Dar zău că vorbesc serios!
Vedeți, nu arată aspectuos, liniile de ketchup nu le-am făcut drepte... Ce să mai! Mi se demonstrează încă o dată că domeniul culinar nu e tocmai pentru mine. Dar intenția contează! Important e că am încercat și că a ieșit ok, chiar dacă nu-ți vine să mănânci acest Clompi din priviri!
Luând în considerare faptul că de această dată nu am afumat bucătăria, aș putea spune că a fost un mini-succes. Cred că voi mai repeta experiența. Cred.
Nu mă mai gândesc la America tot timpul, nu mai trăiesc cu stresul vizei, nu mai număr zilele rămase până la plecarea peste ocean. Anul trecut s-au întâmplat multe, am trecut prin multe... așa că în 2016 iau pauză de la tot ceea ce înseamnă vis american.
Nu regret că m-am întors în țară. Am regretat la început, aproape o lună întreagă. Dar mi-am revenit și acum sunt liniștită, nu îmi mai stă gândul acolo. Dar asta nu înseamnă că nu mi se mai face dor!
Câteodată îmi este dor de Cedar Point, cu aproape tot ceea ce include el: seri călduroase petrecute în ride-uri, nopți pierdute la Rec sau pe băncuța din fața clădirii 1500, conversații interesante alături de cei mai faini prieteni.
Uneori îmi e dor și de alarmele de la 4 dimineața, de petrecerile în Louie's, de drumurile până la benzinărie, de Walmart. De zilele în care stăteam să ne bem cafeaua pe terasa unei căbănuțe de la Lighthouse Point, de lacrimile cauzate de crizele de râs, de day off-urile pe care le luam fără să anunț și fără să-mi pese de consecințe, de filmele văzute înghesuiți în patul meu din camera 15104, de zilele în care mâncam cu toții din aceeași farfurie.
Da... Câteodată mi se face dor și doare. Nu mai știu cum e să-ți petreci vara în România, dar îmi voi reaminti în acest an.
Le Premier - locul unde arta îți șoptește versuri gastronomice
"Dacă mai mulţi dintre noi am iubi mâncarea, veselia şi muzica mai mult ca aurul, lumea ar fi un loc mai bun." - J.R.R. Tolkien
Așezat la înălțime, într-o clădire ce datează din anul 1898, restaurantul Le Premier se lasă mângâiat de briza Mării Negre. Aflându-se în centrul vechi al Constanței, pe strada Aristide Karatzali, cu o priveliște absolut superbă a plajei Modern, localul reușește să îmbine într-un mod armonios hrana pentru suflet cu meniul rafinat.
Indiferent de anotimp, restaurantul Le Premier își întâmpină oaspeții veniți la malul mării cu unele dintre cele mai deosebite mâncăruri pregătite de renumitul Chef Cezar Velasquez. Acesta împletește specialitățile bucătăriei italiene cu savoarea bucătăriei internaționale, reușind să îndeplinească până și cele mai sofisticate fantezii culinare.
Atunci când pășești în interiorul localului, realizezi că îți sunt alintate majoritatea simțurilor. Muzica selectă ascultată în surdină îți mângâie auzul, aromele preparatelor îți gâdilă percepția olfactivă, în timp ce privirea îți este sedusă de eleganța cu care este decorat Le Premier.
Conform managerului, Dragoș Ștefănescu, terasa restaurantului este transformată într-o grădină pe perioada verii. Indiferent de natura evenimentelor importante din viața ta, Le Premier te primește cu brațele deschise, fiind locul ideal pentru aniversări, petreceri sau întâlniri de afaceri. Locația dispune de 150 de locuri în interior și de 160 de locuri pe terasă.
Fiind unul dintre cele mai distinse restaurante din Constanța, Le Premier îți cucerește papilele gustative prin multitudinea de specialități remarcabile, precum mușchi de vită la grătar cu sos de vin Porto și pancetta crocantă, cotlet de miel în crustă de nucă de cocos și rozmarin, servit cu piure de cartofi mov cu broccoli și ghebe.
În meniu mai sunt regăsite diverse preparate delicioase, iar eu am avut plăcerea de a degusta câteva dintre ele. Tartarul de vită cu ghimbir, ulei de susan, muștar dulce, chives și caju se află printre preferatele mele, alături de bruschette cu hribi, trufe și mascarpone, mousse-ul de avocado cu somon sau salata de caracatiță cu rucola și roșii cherry.
"Se pot servi şi preparate pentru vegetarieni şi vegani, bucătarul nostru fiind întotdeauna în restaurant, iar clienţii care au, de exemplu, alergii sau ingrediente pe care nu le pot tolera, îi pot transmite acest lucru." - Dragoș Ștefănescu, Managerul restaurantului Le Premier.
Dacă vreți să savurați niște preparate deosebite în cadrul unuia dintre cele mai selecte restaurante de la malul Mării Negre, Le Premier este alegerea perfectă!
Am observat că sunt mulți oameni cărora le face plăcere să fie compătimiți. Se plâng din absolut orice, aproape că le vine greu să și respire. Văd numai partea negativă a lucrurilor și în loc să reprezinte curcubeul de pe cerul altora, parcă mai multă ploaie aduc.
Mie nu-mi face plăcere să vorbesc cu astfel de persoane, fiindcă par a fi indispuse tot timpul. Nu le convine nimic, se supără din orice, fac din țânțar armăsar. Li se strică întreaga zi doar pentru că Loganul ăla nu pleacă de pe loc, deși semaforul s-a făcut verde de 0,1 secunde.
Viața nu ne-a fost dată pentru a ne plânge, ci pentru a ne bucura de ea! Știu că și ție îți place să exagerezi orice mică problemă pe care o ai, dar problema aia nu se va rezolva de la sine doar pentru că te plângi tu de ea! Can you fuckin' not?!
Sunt atât de multe lucruri faine în jur! Ar trebui să ne bucurăm de TOT. Ar trebui să apreciem ploaia de dimineață, fiindcă ea va aduce curcubeul de la prânz! Ar trebui să fim recunoscători pentru oamenii buni din viețile noastre, pentru faptul că suntem sănătoși, fericiți și iubiți! Ar trebui să înțelegem că lucrurile bune le întrec pe alea mai puțin bune, iar această conștientizare și recunoștință vor atrage și mai multe lucruri frumoase în viețile noastre!
Pricepi? Schimbarea trebuie să pornească din tine și de la tine! Dacă nu-ți convine ceva la viața ta, schimbă acel lucru! Dacă nu-l poți schimba, măcar schimbă-ți atitudinea față de el! Haide să nu ne mai plângem că cerul e prea gri sau că e pe jumătate plin coșul de rufe! Astea sunt chestii nesemnificative, iar viața nu gravitează în jurul problemelor, indiferent de natura lor!
Nu te mai victimiza și fă ceva pentru a schimba situația în care te afli! Viața este prea frumoasă și are mult prea multe de oferit, chiar nu ți-ai găsit momentul potrivit pentru a vedea partea goală a paharului! Consideră-te norocos că trăiești și acționează! Nu-ți irosi existența! Focusează-te pe lucrurile pe care le iubești la prezentul tău, iar apoi vei rămâne uimit de multitudinea de schimbări pozitive care își vor face loc la orizontul vieții tale!
Tu în ce investești timp, energie, gânduri și sentimente? Spune-mi că vezi partea plină a paharului!
Există oameni care își pun o amprentă pozitivă și foarte puternică asupra vieților noastre. Eu sunt norocoasă și consider că am astfel de persoane în jur, tocmai de aceea încerc să le prețuiesc și să mă bucur de prezența lor în realitatea mea.
Vorbesc despre oamenii care mă inspiră. Oamenii care investesc în ei înșiși, valorificându-și aptitudinile și pasiunile. Vorbesc despre oamenii care se luptă cu propriile limite, ieșind constant din zona de confort, tocmai pentru a evolua și a ajunge mai sus decât și-au imaginat vreodată.
Vorbesc despre oamenii care mă determină să procedez la fel. Despre cei care știu că mai importante sunt faptele decât vorbele, despre cei care acționează și nu se mulțumesc cu puțin. Au anumite așteptări și pretenții, vor să-și impresioneze propria persoană, vor să-și demonstreze că ei pot mai mult de atât.
Vorbesc despre oamenii care mă motivează și îmi arată că norocul ți-l faci singur, fiindcă el apare în viețile celor care lucrează pentru visurile lor și nu așteaptă să le cadă oportunitățile din cer.
Vorbesc despre cei care se educă singuri și nu pleacă urechea la cei care nu cred în țelurile lor. Fiecare om are o călătorie de făcut, iar el e singurul care poate vedea măreția drumului pe care îl are de parcurs în viață. Ceilalți nu au cum și nu au de ce să-i înțeleagă scopul și destinația, atâta timp cât el este singurul capabil de a vedea priveliștea de ansamblu.
Vorbesc despre oamenii care riscă neobișnuitul și nu se mulțumesc cu banalul. Care învață din mers și profită de fiecare lecție și provocare ieșită în cale. Despre cei care întotdeauna văd parțile bune ale lucrurilor și nu se tem să viseze cu voce tare.
Vorbesc despre oamenii care iau atitudine din tot sufletul, mutând munții din loc prin simplul fapt că vor și că au suficientă încredere în ei.
Există oameni curajoși, care își pun toate speranțele în puterea lor de a încerca și de a merge mai departe orice ar fi. Acțiunile lor mă inspiră să țintesc mai sus, mă determină să învăț mai mult, să devin mai mult. Ei mă fac să-mi doresc să devin un om mai bun. Iar asta... spune totul.
Suntem printre singurii oameni neafectați de blestemul vrăjitoarei Armida, printre singurii care își doresc să rămână aici, în această țară. Toți ceilalți ne consideră nebuni și nici măcar nu pot depune puțin efort pentru a ne înțelege motivele. Magia neagră le-a întunecat mințile. Norocul meu și al lui Matei a fost că pe patul de moarte mama noastră ne-a lăsat un leac și rețeta acestuia, pentru a fi protejați de vrăjitoarea Armida. Problema e că remediul s-a terminat repede, imediat după ce l-am folosit noi doi.
Vrem să adunăm toate ingredientele din rețeta medicamentului, fiindcă vraja Armidei face din ce în ce mai multe victime, iar în viitorul foarte apropiat va fi afectată și sora noastră mai mică, Bianca. Apoi ea, împreună cu milioane de alți români vor dori să plece din țară, fiindcă asta face blestemul crudei vrăjitoare: convinge oamenii să emigreze și odată cu trecerea graniței le sunt șterse toate amintirile, ei uită chiar și de unde au plecat!
Mama ne-a spus că leacul este singura modalitate prin care putem salva trecutul tuturor, prin care putem dezlega acest blestem! Ne-a arătat curajul și iubirea din interiorul nostru, apoi ne-a demonstrat că-n aste mâini mai curge un sânge de român și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume - România, țara unde eu TREBUIE să rămân!
Citind rețeta împreună cu Matei, am realizat că va trebui să facem o călătorie în timp, altfel nu am avea toate ingredientele! Fiecare obiect de pe listă ascunde o poveste dinamică în spatele său, astfel încât trebuie să dăm piept cu anumite momente din istoria României, pentru a putea face rost de ceea ce ne trebuie! După ce strângem toate suvenirurile de colecție, trebuie să ne întoarcem în anul 2030 pentru a prepara și distribui leacul tuturor românilor puși în pericol!
Poțiunea va reda amintirile pierdute, sentimentele blocate și patriotismul, va arăta românilor că țara noastră este minunată, apoi nimeni nu va mai dori să părăsească România și o vom goni de aici pe vrăjitoarea Armida! Dacă își dorește să aibă o țară numai a ei, ar face bine să afle că România nu e aceea!
Dar mai e mult până departe, așa că întâi este necesară stabilirea scopurilor. fără să pierdem din vedere esența planului salvator! Mama ne-a lăsat și o busolă magică pe care o vom folosi la călătoriile în timp. Pentru a o activa, eu și Matei trebuie să ne gândim la cel mai fericit moment pe care l-am trăit vreodată, apoi busola ne va conduce către fiecare loc în care trebuie să ajungem!
- Irina, haide să ne grăbim! Timpul se scurge foarte repede, trebuie să facem ceva chiar acum! - Bine. Mă voi gândi... la ziua în care am luat prima notă de 10 la școală! Știu că mama a fost tare mândră de mine! Se citea fericirea pe chipul ei, iar asta mă făcea și pe mine fericită! - Oare nu este un moment prea nesemnificativ? - Nu, Matei! Din contră! Momentele simple sunt cele care au cea mai mare însemnătate! - Hmm... Ai dreptate! Eu mă voi gândi la primul meu sărut! - Serios? - Da! Ce are? A fost o zi emoționantă și importantă pentru mine! - Aha, începutul sfârșitului! De aceea ai și continuat relația cu Maria! - A fost nepotrivire de caracter. Dar lasă asta! Ori îmi ții teoria chibritului, ori salvăm lumea? Te hotărăști? - Ok, dacă asta e una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le ai... - Lasă vorba și haide să ne concentrăm.
Ținând busola în mână, am închis ochii și mi-am direcționat toată atenția asupra momentului ales. Matei a procedat la fel. La scurt timp a început să bată vântul tot mai tare și mai tare, până când s-a format un vârtej foarte puternic, iar noi ne aflam în centrul lui. Nu a mai durat mult până ce s-a calmat totul. Curajoși, am deschis repede ochii, pentru a vedea dacă busola a funcționat cu adevărat, dacă suntem acum în trecut. Și eram.
Nu schimbasem orașul, ci doar anul. Acum era 1943, iar noi ne aflam în Constanța. Femei îmbrăcate elegant se plimbau agale pe faleză, privind marea și chicotind din motive știute numai de ele. Treceau pe lângă noi fără să ne privească. Pur și simplu își vedeau de drum și de conversație.
- Bună ziua, doamnelor! spuse Matei celor două femei care se îndreptau spre noi. - Ce faci? Chiar acum te-a apucat cheful de flirtat? - Încerc să fiu respectuos, toanto! - Se pare că trebuie să mai încerci. Nici măcar nu ți-au răspuns la salut, fermecătorule! - Bună ziua, doamnelor! Cum vă simțiți astăzi? spuse din nou Matei, de data aceasta pe un ton mai ridicat. - Vezi? Nici nu te bagă în seamă. Vai de capușorul tău! - Nu cred că mă aud. Asta trebuie să fie! Ele nu ne aud! Nici măcar nu ne văd! Gândește-te logic. Uită-te la hainele noastre și apoi uită-te la hainele lor! Se vede foarte clar că noi nu ne integrăm în peisaj. Crezi că nu le-am fi sărit în ochi? Crezi că nu și-ar fi aruncat privirea spre noi atunci când le-am salutat? - Hmm... Doamnelor, nu vă mai faceți că plouă! Dacă nu îi răspundeți la salut, fratele meu va insista și vă va urmări până acasă! Nu cred că vă doriți asta! - Uite, nici măcar nu au clipit când ai strigat la ele! - Da, interesant. Probabil ai dreptate, nu ne văd și nu ne aud. - Asta înseamnă că suntem invizibili? Oh Doamne, suntem invizibiiiiiiili! De când mi-am dorit să pot face tot ce vreau, fără să mă vadă cineva! - Te văd eu! - Persoana ta nu se pune la socoteală! - Încetează cu copilăriile. Nu uita motivul pentru care suntem aici! - Mda... Pentru o secundă dacă te-ai bucura și tu! Nu am pomenit așa ceva! - Repet. Nu uita motivul pentru care suntem aici! Bianca împreună cu majoritatea populației României au nevoie de ajutorul nostru, iar ție îți arde de maimuțăreli! După ce scăpăm de Armida, vom avea timp să ne jucăm de-a oamenii invizibili! - Bine. Haide să descoperim cea mai șlefuită piatră a Cazinoului și să plecăm de aici! Dacă stau să mă gândesc bine, locul ăsta e cam creepy. Ce o fi cu sârma aia ghimpată pusă pe balustradă? Ăștia-s nebuni? - Poate cei mai mulți sinucigași se aflau în Constanța anului 1943. - Sârma aia ar fi arătat mai bine pe balustrada Titanicului. Astfel, Rose nu ar mai fi sărit pârleazul, cu gândul de a-și lua viața. - Dar nici pe Jack nu l-ar fi întâlnit și am fi avut cu o poveste de dragoste în minus. - Cui îi pasă? spuse Matei, în timp ce își lăsa degetele să alunece pe piatra bătută de vânt a Cazinoului.
Nu a mai durat mult, iar acesta m-a strigat cu mult entuziasm, spunând că a găsit ce ne trebuie. Cea mai șlefuită piatră din componența renumitei clădiri. Dacă o ținem tot așa, înseamnă că vom aduna destul de repede toate ingredientele!
- Scoate busola din buzunar. Să plecăm de aici! - Hai să ne gândim la ceva frumos, dar de data asta fără să ne mai spunem unul altuia.
Zis și făcut. Ne-am ținut de mâini, iar vârtejul nu a întârziat să apară.
- Unde suntem? - Èšinând cont că cel din faÈ›a noastră este Mihail Kogălniceanu, presupun că suntem acasă la el. - Oare ne vede? Se uită cam fix în direcÈ›ia asta. - Vă văd È™i vă aud, nemernicilor! Ce căutaÈ›i în casa mea? - Ăăăăă... Bun, la asta nu mă aÈ™teptam. - Repet, ce căutaÈ›i aici? - Domnule, È™tiÈ›i... începuse să se bâlbâie Matei. - Noi suntem din viitor È™i vrem să ne uităm puÈ›in în biblioteca aceea din stânga dumneavoastră. Avem nevoie de numărul revistei ”Steaua Dunării”, cea în care apare poezia ”Hora Unirii” scrisă de Vasile Alecsandri. Venim din anul 2030, fiindcă trebuie să găsim mai multe obiecte pentru a ne salva È›ara. - Și printre obiectele despre care spui tu se află È™i numărul revistei mele, să înÈ›eleg? - Exact, domnule Kogălniceanu! AÈ™ aprecia dacă nu v-aÈ›i opune È™i ne-aÈ›i da de bunăvoie revista! Altfel nu răspund de faptele mele! - Și eu vă sfătuiesc acelaÈ™i lucru, domnule. Sora mea e periculoasă, nu vă recomand să vă puneÈ›i mintea cu ea! Știe karate, kung-fu È™i încă vreo 25 de cuvinte periculoase! - Mă luaÈ›i în râs? - Nu, domnule! Doar daÈ›i-ne revista È™i vă promitem că vom pleca de aici. - Mi-ar plăcea să fac asta, dar nu pot. - De ce? Nu o aveÈ›i aici? - Ba da. - Atunci care-i motivul? - Sunt mort. - Cum adică sunteÈ›i mort? - Suntem în data de 2 iulie 1891. Ieri am murit pe masa de operaÈ›ie din Paris. Iar acum nu È™tiu cine-i mai nebun. Voi, că vorbiÈ›i cu o fantomă... Sau eu, fiindcă deÈ™i sunt mort, vorbesc cu doi oameni vii! - Biiiiiine, cred că mă ia cu leÈ™in. - De ce? Te-am speriat? - Ar trebui să mă liniÈ™tească faptul că port o conversaÈ›ie cu fantoma lui Mihail Kogălniceanu?! - N-o luaÈ›i în seamă pe sora mea. E speriată de spirite, în general. Acum putem lua revista aia? Ne-ar plăcea să mai stăm la palavre, dar chiar nu avem timp, nu È™tiu cum să vă spun. - Bine, serviÈ›i-vă! O găsiÈ›i pe raftul de jos, printre acte È™i cărÈ›i. - MulÈ›umim din suflet! Apropo, mă întrebam... când aveÈ›i de gând sa treceÈ›i în lumea de dincolo? - Presupun că È™tiÈ›i faptul că am eu o vorbă.... Dacă voi nu mă vreÈ›i, eu vă vreu! - Mi-e teamă că pe asta a zis-o Alexandru LăpuÈ™neanu, nu dumneavoastră... - Foarte bine, băiete! Ai trecut testul! Voiam să văd dacă meritaÈ›i originalul revistei! - Chiar dacă nu nimeream, deja ne-aÈ›i spus de unde o putem lua. - Aia-i doar o copie. Originalul este în spatele tabloului de lângă geam. Cu plăcere! - MulÈ›umim. SunteÈ›i un om de treabă! - Nu È™tiu ce expresie mai e È™i asta, dar sper că e de bine. - Este de foarte bine, vă asigur. Rămas bun, domnule! - MulÈ›umim pentru revistă! A fost o onoare să vă întâlnim!
Am scos mai rapid ca niciodată busola din buzunar, din dorința de a scăpa de fantoma lui Kogălniceanu. O fi el renumit, dar numai gândul că e un spirit... mă înfioară!
Nici nu se terminase vârtejul, că puteam auzi o melodie foarte cunoscută în apropierea noastră. Cu cât se domolea vântul, cu atât înÈ›elegeam mai bine versurile. Răsuna ”Hora Unirii”, iar oamenii dansau veseli din cale-afară, strigând din când în când ”Trăiască România Mare!”
Atunci când s-a potolit vântul, Matei m-a luat de mână, trăgându-mă în centrul horei. Nimeni nu vedea cât de voioÈ™i È›opăim, fredonând din toÈ›i rărunchii ”Eu È›i-s frate, tu mi-eÈ™ti frate / ÃŽn noi doi un suflet bate”. AÈ™a de faină era atmosfera! Privirile tuturor românilor erau calde È™i pline de speranță, bucurându-se cu toÈ›ii de prezent È™i de versurile atât de sensibile ale lui Alecsandri. - Trăiască România Mare, dar hai să ne mai È™i vedem de treabă. - Ai dreptate, Matei. Haha, dar ce frumos a fost momentul! M-am simÈ›it mai patrioată ca nicicând! - Și eu la feeel! NorocoÈ™i am fost, norocoÈ™i rămânem. Cine mai are oportunitatea de a se întoarce în timp? Nimeni! - N-ai de unde să È™tii. Ca noi or fi mulÈ›i alÈ›ii. - Prea puÈ›in contează asta. Unul singur sunt eu, iar altul mai bun nu face mama. Sunt deosebit, oricum! - EÈ™ti, eÈ™ti. Deosebitule, ce spui? Luăm sticluÈ›a cu DeclaraÈ›ia de la Alba Iulia de la nebunul care dansează cu ea în mână? - Ä‚È™tia chiar nu-s sănătoÈ™i la cap. Se cred la nuntă? Cred că de aici a pornit obiceiul cu dansatul găinii, numai că acum este vorba de dansatul DeclaraÈ›iei. Ce demenÈ›i! - Hahaha, dă-le pace. E mai bine aÈ™a. Nu o vom mai căuta de nebuni prin tot oraÈ™ul. Practic... ne-o oferă pe tavă. Nici nu-È™i vor da seama cine a furat-o. Beneficiile invizibilității!
Zis și făcut. Fiindcă nu era timp pentru a ne fi rușine, m-am îndreptat spre cel care ținea Rezoluțiunea, i-am înșfăcat-o și am scos busola din buzunar. Totul se întâmpla cu repeziciune. Din secunda în care i-am luat actul important, toți oamenii au început să se agite în cel mai urât mod posibil. Și mi se pare firesc, în condițiile în care ei nu vedeau decât faptul că sticla a fost furată de o mână invizibilă, purtând-o în aer până când a dispărut definitiv. Bineînțeles, dispariția a fost reprezentată de momentul în care vârtejul ne-a luat pe sus pentru a ne duce mai departe în călătoria interesantă și înălțătoare. Și era de-a dreptul înălțătoare, fiindcă ne lăsam purtați de vânt către altă destinație și alt an.
De data aceasta vârtejul ne-a adus pe front. în același an - 1918, dar în frumoasa zi de 7 mai. Aerul era înecăcios. Mirosea a praf de pușcă și a moarte. Numai că mirosul acesta insuportabil era pătruns de acordurile de vioară ale lui Marin Bunea. Cânta Doina Armatei cu atâta patos, încât soldații din urma lui fredonau în cor, în timp ce bătătoreau drumul spre casă.
- Dacă ne împușcă ăștia? - Păi de ce ar face-o? - Pentru că furăm arcușul viorii, oare?! - Suntem invizibili, nu cred că ar avea cum să ne omoare... - Încă nu sunt convinsă de toată treaba asta cu invizibilitatea. Îmi poți garanta tu că odată cu ea am devenit și de neomorât? - Nu, dar chiar nu avem altă soluție. Trebuie să luăm arcușul din mâna lui Bunea! - S-ar putea să pornim încă un Război Mondial. - Nimic nu mă mai interesează! Și noi avem un război de oprit, iar dacă ne trebuie arcușul, asta e. De ne-o fi să murim pentru patrie, măcar să se întâmple după ce salvăm România din mâinile vrăjitoarei Armida! - Ai dreptate! La ataaaaaac! - Calmează-te, Xena! Lasă-mă pe mine să-l iau. Tu doar să ai busola scoasă, pentru a pleca repede de aici. Nu e cazul să ne riscăm viețile și chiar nu vreau să văd dacă putem fi omorâți de gloanțele ăstora.
Matei se îndreptă spre soldaÈ›ii uÈ™or ameÈ›iÈ›i, fixându-l cu privirea pe Marin Bunea. Fără să mai piardă timp preÈ›ios, puse mâna pe arcuÈ™ul cântăciosului È™i cu o dexteritate ieÈ™ită din comun i l-a luat dintr-o miÈ™care. Fiind lângă el, nu a fost nevoit să alerge spre mine, astfel încât până È™i-au dat seama acei soldaÈ›i de ceea ce ”i-a lovit”, noi eram deja ocrotiÈ›i de vârtej.
Anul 1913. Ajunsesem în Dumbrăveni, la evenimentul lui Aurel Vlaicu. Acesta urma să traverseze Carpații cu cel de-al doilea avion construit de el, denumit Vlaicu II. Voia sa ia parte la serbările ASTRA ce aveau loc la Orăștie, pentru a-i saluta pe românii din Ardeal. Norocul nostru a fost că ne-am întors la momentul potrivit, înainte ca Aurel Vlaicu să decoleze. Încă purta discuții cu cei cunoscuți, precum și cu cei care veniseră pentru a-l întâlni și a-l încuraja de pe margine.
- Wow, nu aș fi crezut că pe vremuri se organizau evenimente atât de mișto! - Vorbim de Aurel Vlaicu, geniul român. Bineînțeles că este implicat într-un eveniment fastuos! - I-aș cere un autograf, dacă aș putea. Ar merge și un selfie. Vaiiii, cât de mișto e aici!!! - Eu zic să te mulțumești cu faptul că îl vezi. E mai mult decât suficient. - Ai dreptate. Nu vreau să par nerecunoscător. Mă bucur de acest moment unic! - Bucură-te în timp ce lași avionul fără o rotiță. Dar ai grijă să nu fie una extrem de importantă! - Crezi că îmi doresc să-l omor pe Aurel Vlaicu? Normal că nu voi lua o aripă întreagă de avion! - Bun.
Matei se dusese mai târâș, mai grăbiș spre avionul renumit. Nu știa că avea să ia una dintre cele mai importante piese ale avionului, cauzând chiar moartea inventatorului. Ziua de 13 septembrie 1913 devenise cunoscută din cauza faptului că acesta s-a stins în urma prăbușirii lui Vlaicu II în apropiere de Câmpina. Iar fratele meu era vinovat, schimbând întreaga istorie. Până să ne întoarcem în trecut, știam că Aurel Vlaicu murise de bătrânețe, nicidecum în urma unui accident aviatic. Dar aveam să aflăm acest lucru după mai mult timp.
De data aceasta, busola ne-a adus în anii de ucenicie ai lui Brâncuși, adică în 1892. Cu toate că avea doar 16 ani, dovedea multă maturitate atât fizică, dar și psihică. Lucra în Craiova, la magazinul de mărfuri și coloniale al lui Ion Zamfirescu. Aici a construit prima vioară, făcând-o din materialele găsite prin prăvălie. Iar noi venisem să o luăm.
- Încep să mă simt prost. Parcă am venit la furat! - Gândește-te că este pentru un scop nobil. - Încerc, dar tot mă simt cu musca pe căciulă! - Nu te îngrijora, nu mai avem chiar atât de multe obiecte de luat. Cred că ce era mai greu a trecut. - Sper să ai dreptate. - Vrei să iau eu vioara? - Chiar te rog... - Bine. Ține de șase. Măcar de data asta să nu fim prinși în flagrant. Spune-mi, în caz de vine Brâncuși din camera cealaltă. - Încă nu vine. - Perfect.
Matei începuse să dezvolte niște abilități foarte avansate... de hoț. Până și pe mine mă uimea ușurința cu care lua obiectele altora. O făcea fără să clipească, dar așa cum spusese și el.. era pentru un scop nobil. Pentru ceva măreț, mai presus de noi. Cu toate astea, bucuria de a călători îmi era umbrită de faptele săvârșite. Abia așteptam să terminăm cu toate astea și să mergem liniștiți acasă.
Ajunsesem în ultimul an, adică în 1932. De acum încolo nu mai aveam să schimbăm anul, ci doar locația. Ne-a fost totul mult mai ușor, fiindcă nu am fost nevoiți să mai dăm ochii cu oameni mulți, nici să luăm obiectele din mâinile altora.
Matei s-a scufundat în Dunăre, pentru a lua cele șapte picături de apă regăsite la Cazane. Norocul nostru a fost că nu mi-am pierdut concentrarea, spunându-i exact de la ce adâncime trebuie să fie apa, fiindcă nu putea fi de oriunde. Astfel, s-a scufundat la aproape 75 de metri pentru a lua picăturile de care aveam nevoie.
Mai apoi am ajuns în Brașov, pentru a face un bulgăre din zăpada formată pe Hornurile Malaieștilor. Bineînțeles că nu am scăpat de bulgăreală. Lui Matei îi place foarte mult iarna, mai ales pentru că îi oferă ocazia de a mă bate cu zăpadă și de a mă enerva.
Penultimul loc în care trebuia să ajungem se afla în județul Vâlcea. Biserica Cornetu ne aștepta, străpungând cerul cu cele două cruci pe care le avea. Fiindu-i teamă de înălțime, i-am spus lui Matei că a venit rândul meu pentru a colecta unul dintre ingrediente. Astfel, m-am urcat fără probleme pe acoperișul Bisericii, strângând praf de îngeri în săculețul roșiatic pe care îl aveam cu mine.
Acum era oficial. Ajunsesem la finalul călătoriei temporale, iar pentru a ne retrage în stilul caracteristic, am decis că este cel mai bine să lăsăm Mănăstirea noastră de suflet pe ultima sută de metri.
Mănăstirea Voroneț ocupa un loc special în inimile noastre, iar asta se datora faptului că aici fusesem botezați. O vizitam cu plăcere de fiecare dată, numai că acum era un moment cu totul și cu totul special. Venisem în anul 1932 pentru a lua cu noi puțin din albastrul superb de voroneț, iar pentru asta ne simțeam atât de vinovați! Dar știam că ne vom îndrepta greșelile atunci când vom salva țara noastră dragă de la eșec.
După ce am luat particulele de pe Mănăstire, ne-am cerut iertare în gând și ne-am gândit la ceva minunat pentru ultima dată. Aveam să ne întoarcem în prezent, în anul 2030.
- Irina, bine am revenit acasă! - Bine am revenit, Matei! Mă bucur că s-a terminat călătoria. Vreau să scăpăm odată pentru totdeauna de vrăjitoarea Armida! Vreau să am sufletul împăcat, să știu că nu am făcut toate aceste lucruri în zadar! - Stai liniștită. Avem aproape tot ce ne trebuie. - Cele cinci cugetări de la cei mai apropiați prieteni ai surorii noastre, Bianca, le avem? - Bineînțeles!
- Dar miniatura cu oamenii ce dansează în Hora Unirii de la 1 decembrie 1918 unde este? - Păi nu este. Nimeni nu a inventat până acum acest suvenir. Dar asta nu-i o problemă! Voi sculpta eu o mică horă, pentru a ne aminti de acele minunate clipe! - Perfect. Eu voi crea brățara cu talismane norocoase, reprezentate de simboluri românești! Dacă a fost de negăsit, o voi face chiar eu! - E un fel de brățară Pandora personalizată pentru țara noastră? - Cam așa ceva, numai că prefer să spun că este varianta avansată. Știi, în loc de charm-urile acelea pe care le oferă Pandora, eu vreau ca brățara să conțină talismane colorate, specifice României. De exemplu, steagul țării va fi unul dintre simboluri, urmat de florea-de-colț, fiindcă este considerată a fi una dintre florile naționale. - Și altceva? - Un mini-clop, fiindcă este atât de reprezentativ țării noastre! Dar și o mini-ie tradițională dintr-o anumită zonă a țării. Îți dai seama că acum voi face o ie dobrogeană, ca să reprezinte zona de unde provin eu! - Nici nu mă gândeam că vei face altfel! - Haha cât de bine mă cunoști! - Știu! Și ce ai mai pune brățării? - O opincă și un bucium micuț! - Ce este acela bucium? - Este un instrument muzical folosit de păstorii români din munți. - Interesant, nu știam. - Da. Este chiar instrumentul muzical național al României. - Wow! - Aș mai pune un stejar, fiindcă reprezintă credință, protecție, spiritualitate, viață. Și pe lângă asta, mai este și copacul nostru național! - Câte informații noi aflu de la tine! Foarte frumos! - Să știi că am de gând să fac două brățări de acest fel. Una pentru leac, una pentru mine. Mi se pare prea faină ideea și chiar vreau să am în permanență asupra mea ceva care să reprezinte dragostea mea pentru țară și legătura puternică pe care o am cu România. - Îmi doresc și eu una! - Se rezolvă! - Dar ce dimensiuni vor avea talismanele? - Poveștile bune se ascund în amulete mici. Dar nu te gândi că vor fi minuscule, ci potrivite. - Într-un fel... fiecare părticică a brățării va spune o poveste, iar fiecare obiect în miniatură va fi însuflețit de amintirile, sentimentele și istorioara acestuia. - Exact. - Super! Idei faine avem, numai cu timpul stăm cam prost. Să trecem la treabă! - Că bine zici!
Au trecut câteva ore până când am reușit împreună cu fratele meu finalizarea suvenirurilor-lipsă. Mândri de rezultate, nu am mai tras de timp și am luat toate ingredientele pentru a săvârși rețeta salvatoare. Am ieșit în curtea interioară a casei noastre, unde aveam o fântână arteziană ieșită din folosință. Am aruncat acolo toate ingredientele de pe listă, numai că ne-am gândit că nu ar strica dacă am adăuga compoziției și câte un strop de tradiție și veselie.
Nu a durat mult până ce din fântână au început să iasă aburi rozalii, ce parcă miroseau a flori de primăvară și a curat. În acel moment i-am aruncat o privire încântată lui Matei, luându-l de mână. Alergasem împreună în direcția salvării țării și ne doream să alergăm tot împreună în direcția pe care avea să o ia România odată cu leacul fermecat.
Am rămas așa preț de câteva secunde, liniștea fiindu-ne tulburată de zgomotul și undele cauzate de coliziunea tuturor ingredientelor din rețetă. Totodată, fumul roz s-a răspândit în întreaga atmosferă, după care s-a evaporat subit.
- Oare asta a fost tot? De unde știm că a dat roade ceea ce am făcut? - Repede! Haide să vedem în ce stare este tata!
Am luat-o în fugă pe scările casei, până am ajuns la etajul doi al clădirii, oprindu-ne în fața ușii dormitorului, Ne era un pic teamă să o dăm la perete, fiindcă exista posibilitatea ca noi să fi făcut totul în zadar. Dar speranța răsărea în sufletele noastre.
- Irina, Matei! Cât mă bucur să vă văd! - Tată! Ți-ai revenit! - Daaaa, în sfârșit! Am fost captiv în propriul corp până acum! Nu-mi vine să cred că am scăpat! - Stai puțin! Cum adică ai fost captiv în propriul corp? - În tot acest timp eu am fost conștient de tot ceea ce se întâmplă, numai că blestemul nu mă lăsa să acționez așa cum gândesc, așa cum îmi doresc! Efectiv am fost forțat să uit de tot, dar iubirea mea pentru familie și pentru țară m-au ținut viu, deși acționam ca un robot condus de vrăjitoarea Armida! - Nu pot să cred! Tată, ce bine că te-am recuperat! Ce bine că tot coșmarul s-a terminat! - Acum nu ne mai rămâne decât să o dăm afară pe zgripțuroaică din România! Locul ei nu a fost și nici nu va fi aici! - Așa este! Să mergem!
Am luat-o și pe Bianca, sora noastră și împreună cu tata am pornit spre detronarea Armidei. Ajunseseră alții înaintea noastră, dorind cu toții să fie ei cei care o alungă pe vrăjitoare din țară. Astfel, România și-a recuperat trecutul și poporul, devenind mai însuflețită ca niciodată.
- Suntem onoraÈ›i să vă oferim această distincÈ›ie! ÃŽn numele cetățenilor României avem plăcerea de a vă numi Cavaleri ai Ordinului NaÈ›ional al Meritului! Vă mulÈ›umim că ne-aÈ›i servit È›ara! spuseră cu mândrie noii conducători ai țării - echipa fondatoare Art&Craft. - Iar noi vă vom oferi distincÈ›ia de Vânători RenumiÈ›i de Suveniruri! Oamenii ca voi ne fac mândri că România este draga noastră ”acasă”! spuseră entuziasmaÈ›i cei din echipa fondatoare SuperBlog. - Noi vă mulÈ›umim!
Odată cu distincția primită de la Art&Craft, ni s-a oferit și o colaborare pe termen lung, adică pe toată viața. Echipa s-a lărgit, primindu-ne în sânul ei. Astfel, am reușit împreună cu membrii fondatori să ne unim forțele și laturile creative, pentru a împleti arta populară cu designul modern și contemporan, tocmai pentru a rezulta mai multe produse românești autentice și de calitate.
De-a lungul timpului am reușit să creăm mai multe modele de brățări cu motive și talismane românești, precum și mai multe mascote folclorice din lemn, printre care și oameni ce dansează în Hora Unirii, purtând costume populare. În prezent avem colecții întregi de produse calitative superbe, iar unele dintre ele se regăsesc în locuința fiecărui român ce trăiește în România. Echipa Art&Craft s-a ocupat de acest aspect, dăruind fiecărei familii câte un simbol, pentru a nu mai uita niciodată cine suntem și de unde venim.
Datorită faptului că în rețetă am strecurat și câte un strop de tradiție și veselie, acum toți românii erau mai veseli, mai binevoitori. Odată cu efectul leacului, populația României devenise patrioată și tradiționalistă. Ne-am întors la origini și acolo vom rămâne mult timp de acum înainte!
Articol scris în afara competiției Spring SuperBlog 2016.
