Penultima noapte...

Sunday, June 22, 2014 16 Comments A+ a-

Penultima noapte din această vară... în care dorm în patul meu. Da, marți dimineață pleeeec în Americaaa!!! Bineînțeles, în noaptea de luni spre marți o să plec spre București, însă avionul își ia zborul pe la 7 dimineața.


Sinceră să fiu, nu mai am răbdare. Am un nod în stomac, nu-mi mai stă gândul la altceva, decât la plecare. Bagajul este aproape gata, însă problema e că mai am un examen și cheful de învățat lipsește cu desăvârșire. Oricum, sper să o scot la capăt. De fapt, chiar voi face asta!

Dar să revenim la plecare. Vai, abia aștept! Marți voi vedea New York-ul! La mine va fi ora 13:00, la voi ora 20:00. Cred. Și voi vedea The Empire State Building, clădirea care îmi amintește de Gossip Girl. Și mă voi simți precum Blair... Și voi visa cu ochii deschiși la Chuck Bass! OMG! Cred că voi plânge de fericire! Și de oboseală, dar mai mult de fericire!!! <3


Abia aștept să ajung la Cedar Point, să mă văd cu fetele care au ajuns deja și să mă împrietenesc cu lumea, să încep munca, să mergem în Louie`s, să ne distrăm, să vizităm. O să fie o vară super faină și super ocupată! Din acest motiv, nu știu când voi mai scrie... Recunosc că în ultima vreme am rărit articolele și îmi pare rău, dar de când s-a terminat competiția SuperBlog, parcă am rămas fără vlagă, fără chef de scris. Idei am, dar nu le-am putut pune pe blog și uite așa a trecut timpul și am ajuns să scriu un singur articol luna asta, celălalt fiind un guest post...

Cineva mi-a zis că ar fi ok să pun măcar un articol pe săptămână, atunci când voi fi în SUA, dar nu cred că e posibil. Eu voi fi foarte ocupată acolo, iar în timpul liber îmi voi dori să mă distrez, sau să vorbesc cu părinții și prietenii de acasă, nicidecum să îmi petrec timpul pe blog... Dar voi vedea. Cine știe, poate o să am chef de scris. Dar nu promit nimic...

Până atunci eu vă las... Să aveți grijă de voi... Și să nu mă uitați! Mai dați o tură pe blog, dacă vi se face dor de mine, în cazul în care nu suntem prieteni pe Facebook. Vă pup șiiiii să aveți o vară frumoasă, din toate punctele de vedere! :)

Mens sana in corpore sano

Friday, June 13, 2014 7 Comments A+ a-





”Stai departe de oamenii care încearcă să-È›i tempereze ambiÈ›iile. Oamenii mărunÈ›i fac asta întotdeauna, iar cei mari te fac să simÈ›i că È™i tu poÈ›i deveni un om mare.” 
(Mark Twain)

Există fel È™i fel de persoane, dar, cel mai mult, îmi plac acelea care È™tiu ce vor de la viață È™i fac totul pentru a-È™i îndeplini visurile. Cele care È›intesc sus È™i sunt îndeajuns de motivate pentru a duce la capăt orice își propun. Eh, oamenii ăștia despre care vorbesc, au ceva special. Un dar: acela de a te motiva È™i pe tine să faci ceea ce fac ei. Sunt atât de încrezători în forÈ›ele proprii, încât te pun pe gânduri. Și ajungi să realizezi că È™i tu poÈ›i face multe lucruri. Și tu poÈ›i trece de la vorbe, la fapte. De la ”de luni mă apuc de alergat”, la ”din acest moment mă apuc de alergat!”. 

Printr-un schimb de replici aparent nesemnificativ, oamenii ăștia sunt capabili să trezească în tine acea forță pe care ai uitat că o ai. Acea motivaÈ›ie care s-a pierdut printre rânduri, doar din cauza temerilor È™i a obiÈ™nuinÈ›ei de a nu face nimic. ÃŽnsă, pe motivaÈ›iile astea, praful se aÈ™terne repede. Dacă aÈ™tepÈ›i momentul potrivit pentru a te apuca de ceva, ajungi să nu mai faci nimic. Nu există ”de mâine”, ”de luni...”, ”de la 1 ianuarie...”. Momentul potrivit este ACUM.

Ideea e că dacă nu ai voință, dacă nu te poÈ›i motiva singur, ai nevoie în preajma ta de un om care să creadă în tine, aÈ™a cum crede în el însuÈ™i. De un om care să te ajute în a-È›i regăsi motivaÈ›ia pierdută, tocmai pentru a fi capabil, mai apoi, să faci ceea ce îți doreÈ™ti cu adevărat. Iar Sorin este o astfel de persoană. 

Viața lui se învârte în jurul sportului, însă viața mea... nu. Și îmi doresc să iau taurul de coarne, îmi doresc să las comoditatea deoparte, dar nu sunt atât de ambițioasă, atunci când vine vorba de sport. De fapt, m-am obișnuit așa. Prefer să dorm o oră în plus, decât să mă trezesc de dimineață, pentru a face exerciții. Prefer să îmi cumpăr o rochie, în loc să-mi fac abonament la sală. Prefer să mănânc doar ce îmi place, nu ce este sănătos. Și stilul ăsta de viață nu e ok, sunt perfect conștientă. Însă de când l-am cunoscut pe Sorin, chiar aș putea spune că m-a motivat să fac o schimbare. Și am trecut la fapte, astea nu sunt doar vorbe aruncate în vânt. Nu, nu e cazul să mă laud că am mers sau alergat N kilometri, ci doar mă bucur că am făcut un pas înainte... pentru mine. O schimbare în bine. Iar Sorin a contribuit la acest lucru. Nu e doar meritul lui, că puteam, foarte bine, să lenevesc în continuare, dar am decis să fac exact ceea ce ar face el, dacă era în locul meu. Adică sport.

Gata, destul cu introducerea. Știu că e lungă... cât o zi de post, dar nu m-am putut abÈ›ine. AÈ™a că încerc să îmi È›in tastele în frâu, pentru a vă lăsa în compania lui Sorin. Vă recomand să intraÈ›i È™i la el pe blog, că scrie fain, scrie din experienÈ›ele lui! Lectură plăcută!


De multe ori stau și mă gândesc cum să motivez eu oamenii în general să facă sport, cum să fac copiii să fie atrași de mișcare, așa cum sunt eu și mi-am dat seama că e foarte greu să faci asta. De ce? E adevărat că eu am văzut multe clipuri motivaționale în decursul anilor și am fost inspirat de momentele mai profunde din anumite filme, dar aveam asta în sânge. Simțeam că asta vreau să fac, încă dinainte să văd filmulețele alea. Îmi doream să reușesc, încă dinainte să văd că un personaj dintr-un film a reușit.

Și acum stau să mă gândesc cum aÈ™ putea să transmit asta mai departe. Cum să fac oamenii să se ridice de pe canapea È™i să zică “de azi incep să fac sport”, dar să o facă È™i pentru că È™i-au dat seama că È™i ei iÈ™i doresc asta, nu doar pentru că i-am “motivat” eu. Pentru a face asta trebuie mai întâi să le araÈ›i că È™i ei au un motiv să facă asta È™i că nu ar trebui să o facă doar împinÈ™i de la spate.

În ultima vreme am tot văzut statusuri pe Facebook în care oamenii spuneau că s-au apucat de diferite programe de antrenament pentru a putea să aibă un corp cu care să se laude la plajă, peste o lună. Ăsta ar putea fi un motiv, dar trebuie înțeles de la bun început că într-o lună nu ai cum să obții corpul pe care ți-l dorești. Într-o lună poți abia să te obișnuiești cu efortul depus și să vezi mici diferențe.

ÃŽn momentul în care te apuci de alergat, e clar de la faÈ›a locului că nu e ceva uÈ™or. După primii 200-300 de metri simÈ›i că nu mai ai aer, musculatura de pe abdomen din părÈ›ile laterale începe să te doară si parcă îți vine să îți dai pumni, poate-poate s-o duce durerea. 


Îmi amintesc perfect primul meu cros, care s-a întâmplat în 2009 și care a avut aproape 2 km. Era o zi de aprilie și mergeam și eu acolo dupa ce dadusem 2-3 ture de parc cu câteva zile înainte și aveam impresia că am făcut pregătirea necesară. Ce credeți? Nu era așa! Dupa ăia aproape 2 km și un sprint de 100 de metri la final, pentru impresia artistică, am trecut linia de sosise și simțeam cum inima nu avea loc să bată între plamâni. Efectiv simțeam cum mușchiul inimii nu putea să se mărească între plamâni deoarece ajunseseră și ei să se mărească la rândul lor dupa atâta efort, corpul având nevoie de ventilație. Era exact sentimentul pe care îl ai când încerci, să zicem, să iți încordezi bicepsul, dar opui rezistență cu cealaltă mână. Nicio diferență! Bineințeles că mă panicasem și că nu știam ce să mai fac ca să mă calmez, dar, într-un final, inima a început să bată normal și atunci mi-am dat seama că nu e absolut deloc ușor, dar că durerea nu se compară cu satisfacția.

Momentul ăla a fost primul dintre multele în care motivația mi-a fost pusă la încercare. Accidentările pe care le-am tot suferit nu au fost altceva decât alte obstacole în calea determinării, dar dacă nu ești îndeajuns de motivat, nu poți să ai răbdarea de care e nevoie pentru a trece peste și ajungi să renunți încă dinainte de a putea începe.

Textul ăsta nu a fost scris ca să explic cât de tare sunt eu că am reuÈ™it să mă motivez într-atât încât să trec peste multe obstacole ca să ajung unde sunt, ci a fost scris ca să înÈ›eleagă oamenii că nu e deloc uÈ™or, dar cu puÈ›ină ambiÈ›ie se poate reuÈ™i. Ai o satisfacÈ›ie imensă când vezi că după ce faci o pauză îndelungată, “you still got it” È™i asta doar pentru că te-ai pregătit atâta timp ca să ajungi în punctul ăsta. 

Nu e ușor, niciodată n-a fost. Dacă ai început antrenamentul și începe să doară, fă-l până la capăt. Deja doare, ce poate să se întâmple mai rău de atât? Preferi să renunți sau să-ți demonstrezi ție că poți să treci peste? După câteva antrenamente o să înlocuiești durerea aia cu satisfacția și o să vrei să progresezi. O să ajungi să iți fixezi niște țeluri și o să iei alți oameni drept modele, dar cel mai important este ca la finalul zilei să fii TU!

Prostul moare de grija altuia

Thursday, June 05, 2014 16 Comments A+ a-

Ieri m-am uitat peste niște articole care, în mod normal, nu ar fi meritat atenția mea. Articole scrise de persoane pe care nu le cunosc, dar, cu toate astea, mi-au făcut o impresie proastă. Nu mă interesează certurile altora. Nici războaiele din blogosferă, unde unii se plâng că nu le este recunoscut talentul, iar alții sunt acuzați că ar câștiga prea multe. Mă dezgustă răutatea și nepăsarea bloggerilor care spun niște vorbe la întâmplare, fără să se gândească la cei care ar putea fi afectați de jignirile lor.

Știu că fiecare are dreptul să scrie ceea ce vrea pe propriul blog, însă înainte de a arunca piatra, asigură-te că ești un sfânt. Altfel, eu nu pot înțelege de ce se trezește să vorbească urât despre un blogger, tocmai cel care a participat, de asemenea, la un concurs de advertoriale, ba chiar a făcut parte din gașca partenerilor media, dacă nu mă înșel.

În plus, sunt atâtea comentarii oribile la articolele despre care vorbesc, bineînțeles, venite din partea unor oameni lipsiți de educație, încât mi s-a făcut milă. Am ajuns la concluzia că unii nu au altceva mai bun de făcut, decât să se ia de cei care nu le-au greșit cu nimic. Serios. Cum poți să jignești un blogger, fără să îl știi pe cel din spatele monitorului, fără să schimbi două vorbe cu el, fără să cunoști motivele din spatele advertorialelor scrise de acesta? Nu ai dreptul să judeci. Nu ai dreptul să îți bați joc de munca unui seamăn, doar pentru că nu-ți place ce scrie, cum scrie, cât scrie. În situațiile de acest fel, normal ar fi să nu citești blogul ăluia pe care nu-l suporți. Dar și normalitatea e relativă, așa că unora poate li se pare mai ok să citească blogurile insuportabile, decât să lase nervii și frustrarea deoparte, pentru a face altceva în timpul liber.

De exemplu, eu, cu toate că am scris advertoriale în cadrul SuperBlogului, nu obișnuiesc să citesc așa ceva. E adevărat, în ultima vreme nu am mai avut timp nici de articolele normale, dar, în general, evit advertorialele. Am prieteni care scriu articole plătite, însă pe mine nu mă afectează ceea ce fac ei. Știu că există motive foarte bune în spatele deciziei de a-și umple blogurile cu reclame și nu mă deranjează. Nu judec oamenii, pentru că aparențele înșală. Și nici nu iau apărarea cuiva, nu e ca și cum îmi fac datoria de prietenă, sărind în ajutorul celui îmbrâncit, însă mă enervează nedreptatea, tupeul și nesimțirea.

Nu mi se pare corect ca tu, un comentator întreg la cap, să jignești un blogger, să dai cu el de toți pereții, doar pentru că te plictisești și vrei să susții spusele altcuiva, numai că nu poți vorbi civilizat, că îți lipsesc cei șapte ani de acasă. În cadrul comentariilor celor două articole mizerabile, ținta bătăilor de joc erau oamenii cu handicap, oamenii care nu au posibilitatea să presteze munca fizică, așa că aleg să își câștige existența, punându-și mintea la contribuție. Ei bine, acest lucru mi se pare groaznic. Dacă erați voi în locul celor despre care aberați? Dacă erați puși în situația în care singura modalitate de a câștiga bani, ar fi fost aceea de a scrie advertoriale pe bandă rulantă? Dacă v-ar fi făcut cu ou și cu oțet cineva, doar pentru simplul fapt că alegeți să faceți un ban cinstit, scriind, punându-vă talentul în valoare?

Ah, și mai urmează partea aia, în care intervine frustrarea. De ce ăla a câștigat proba X la concursul Y, în loc să câștig eu? Nu are talent, latura creativă îi lipsește cu desăvârșire, dar, chiar și așa, sponsorii sunt dați pe spate de stilul lui! De ce? De ce nu sunt apreciate talentele adevărate? De ce blogosfera asta nu îmi recunoaște meritele? De ce câștigă doar cei care nu trebuie?

Măi, pe bune. Nu îmi plac cei care se oftică. Nu mă înÈ›elegeÈ›i greÈ™it. Și eu am avut perioade când îmi venea să urlu de nervi, pentru că a primit ăla 100 de puncte la SuperBlog, nu eu. ÃŽnsă mă împăcam cu ideea, nu stăteam cu frustrarea aia în mine, încă trei ani de la terminarea concursului respectiv. Și nici nu judecam talentul de a scrie al cuiva, doar prin prisma gusturilor mele. Judecam la rece, ajungeam la concluzia că omul se pricepe la scris (în felul lui), dar nu înseamnă că trebuie să îmi placă mie, neapărat, sau că trebuie să fie compatibil cu felul meu de a scrie. 

Toți oamenii sunt diferiți și ar fi bine să acceptăm asta. Alegerile noastre, precum și modul fiecăruia de a gândi, nu stau în loc de părerile negative ale celor care se consideră superiori, chiar dacă NU au motive. Și mă amuză că tot nemulțumiții ăștia se apără între ei, neștiind să se exprime decât prin înjurături și vorbe care sunt direct proporționale cu prostia lor.

Mi-ar fi rușine...

P.S. Știu că unora nu vă convine faptul că am câștigat Spring-ul, însă pentru mine nu contează părerile haterilor!