România, anul 2030.

Suntem printre singurii oameni neafectați de blestemul vrăjitoarei Armida, printre singurii care își doresc să rămână aici, în această țară. Toți ceilalți ne consideră nebuni și nici măcar nu pot depune puțin efort pentru a ne înțelege motivele. Magia neagră le-a întunecat mințile. Norocul meu și al lui Matei a fost că pe patul de moarte mama noastră ne-a lăsat un leac și rețeta acestuia, pentru a fi protejați de vrăjitoarea Armida. Problema e că remediul s-a terminat repede, imediat după ce l-am folosit noi doi.

Vrem să adunăm toate ingredientele din rețeta medicamentului, fiindcă vraja Armidei face din ce în ce mai multe victime, iar în viitorul foarte apropiat va fi afectată și sora noastră mai mică, Bianca. Apoi ea, împreună cu milioane de alți români vor dori să plece din țară, fiindcă asta face blestemul crudei vrăjitoare: convinge oamenii să emigreze și odată cu trecerea graniței le sunt șterse toate amintirile, ei uită chiar și de unde au plecat!

Mama ne-a spus că leacul este singura modalitate prin care putem salva trecutul tuturor, prin care putem dezlega acest blestem! Ne-a arătat curajul și iubirea din interiorul nostru, apoi ne-a demonstrat că-n aste mâini mai curge un sânge de român și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume - România, țara unde eu TREBUIE să rămân!

Citind rețeta împreună cu Matei, am realizat că va trebui să facem o călătorie în timp, altfel nu am avea toate ingredientele! Fiecare obiect de pe listă ascunde o poveste dinamică în spatele său, astfel încât trebuie să dăm piept cu anumite momente din istoria României, pentru a putea face rost de ceea ce ne trebuie! După ce strângem toate suvenirurile de colecție, trebuie să ne întoarcem în anul 2030 pentru a prepara și distribui leacul tuturor românilor puși în pericol!

Poțiunea va reda amintirile pierdute, sentimentele blocate și patriotismul, va arăta românilor că țara noastră este minunată, apoi nimeni nu va mai dori să părăsească România și o vom goni de aici pe vrăjitoarea Armida! Dacă își dorește să aibă o țară numai a ei, ar face bine să afle că România nu e aceea!

Dar mai e mult până departe, așa că întâi este necesară stabilirea scopurilor. fără să pierdem din vedere esența planului salvator! Mama ne-a lăsat și o busolă magică pe care o vom folosi la călătoriile în timp. Pentru a o activa, eu și Matei trebuie să ne gândim la cel mai fericit moment pe care l-am trăit vreodată, apoi busola ne va conduce către fiecare loc în care trebuie să ajungem!

- Irina, haide să ne grăbim! Timpul se scurge foarte repede, trebuie să facem ceva chiar acum!
- Bine. Mă voi gândi... la ziua în care am luat prima notă de 10 la școală! Știu că mama a fost tare mândră de mine! Se citea fericirea pe chipul ei, iar asta mă făcea și pe mine fericită!
- Oare nu este un moment prea nesemnificativ?
- Nu, Matei! Din contră! Momentele simple sunt cele care au cea mai mare însemnătate!
- Hmm... Ai dreptate! Eu mă voi gândi la primul meu sărut!
- Serios?
- Da! Ce are? A fost o zi emoționantă și importantă pentru mine!
- Aha, începutul sfârșitului! De aceea ai și continuat relația cu Maria!
- A fost nepotrivire de caracter. Dar lasă asta! Ori îmi ții teoria chibritului, ori salvăm lumea? Te hotărăști?
- Ok, dacă asta e una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le ai...
- Lasă vorba și haide să ne concentrăm.

Ținând busola în mână, am închis ochii și mi-am direcționat toată atenția asupra momentului ales. Matei a procedat la fel. La scurt timp a început să bată vântul tot mai tare și mai tare, până când s-a format un vârtej foarte puternic, iar noi ne aflam în centrul lui. Nu a mai durat mult până ce s-a calmat totul. Curajoși, am deschis repede ochii, pentru a vedea dacă busola a funcționat cu adevărat, dacă suntem acum în trecut. Și eram.

Nu schimbasem orașul, ci doar anul. Acum era 1943, iar noi ne aflam în Constanța. Femei îmbrăcate elegant se plimbau agale pe faleză, privind marea și chicotind din motive știute numai de ele. Treceau pe lângă noi fără să ne privească. Pur și simplu își vedeau de drum și de conversație.

- Bună ziua, doamnelor! spuse Matei celor două femei care se îndreptau spre noi.
- Ce faci? Chiar acum te-a apucat cheful de flirtat?
- Încerc să fiu respectuos, toanto!
- Se pare că trebuie să mai încerci. Nici măcar nu ți-au răspuns la salut, fermecătorule!
- Bună ziua, doamnelor! Cum vă simțiți astăzi? spuse din nou Matei, de data aceasta pe un ton mai ridicat.
- Vezi? Nici nu te bagă în seamă. Vai de capușorul tău!
- Nu cred că mă aud. Asta trebuie să fie! Ele nu ne aud! Nici măcar nu ne văd! Gândește-te logic. Uită-te la hainele noastre și apoi uită-te la hainele lor! Se vede foarte clar că noi nu ne integrăm în peisaj. Crezi că nu le-am fi sărit în ochi? Crezi că nu și-ar fi aruncat privirea spre noi atunci când le-am salutat?
- Hmm... Doamnelor, nu vă mai faceți că plouă! Dacă nu îi răspundeți la salut, fratele meu va insista și vă va urmări până acasă! Nu cred că vă doriți asta!
- Uite, nici măcar nu au clipit când ai strigat la ele!
- Da, interesant. Probabil ai dreptate, nu ne văd și nu ne aud.
- Asta înseamnă că suntem invizibili? Oh Doamne, suntem invizibiiiiiiili! De când mi-am dorit să pot face tot ce vreau, fără să mă vadă cineva!
- Te văd eu!
- Persoana ta nu se pune la socoteală!
- Încetează cu copilăriile. Nu uita motivul pentru care suntem aici!
- Mda... Pentru o secundă dacă te-ai bucura și tu! Nu am pomenit așa ceva!
- Repet. Nu uita motivul pentru care suntem aici! Bianca împreună cu majoritatea populației României au nevoie de ajutorul nostru, iar ție îți arde de maimuțăreli! După ce scăpăm de Armida, vom avea timp să ne jucăm de-a oamenii invizibili!
- Bine. Haide să descoperim cea mai șlefuită piatră a Cazinoului și să plecăm de aici! Dacă stau să mă gândesc bine, locul ăsta e cam creepy. Ce o fi cu sârma aia ghimpată pusă pe balustradă? Ăștia-s nebuni?
- Poate cei mai mulți sinucigași se aflau în Constanța anului 1943.
- Sârma aia ar fi arătat mai bine pe balustrada Titanicului. Astfel, Rose nu ar mai fi sărit pârleazul, cu gândul de a-și lua viața.
- Dar nici pe Jack nu l-ar fi întâlnit și am fi avut cu o poveste de dragoste în minus.
- Cui îi pasă? spuse Matei, în timp ce își lăsa degetele să alunece pe piatra bătută de vânt a Cazinoului.

Nu a mai durat mult, iar acesta m-a strigat cu mult entuziasm, spunând că a găsit ce ne trebuie. Cea mai șlefuită piatră din componența renumitei clădiri. Dacă o ținem tot așa, înseamnă că vom aduna destul de repede toate ingredientele!

- Scoate busola din buzunar. Să plecăm de aici!
- Hai să ne gândim la ceva frumos, dar de data asta fără să ne mai spunem unul altuia.

Zis și făcut. Ne-am ținut de mâini, iar vârtejul nu a întârziat să apară.


- Unde suntem?
- Ținând cont că cel din fața noastră este Mihail Kogălniceanu, presupun că suntem acasă la el.
- Oare ne vede? Se uită cam fix în direcția asta.
- Vă văd și vă aud, nemernicilor! Ce căutați în casa mea?
- Ăăăăă... Bun, la asta nu mă așteptam.
- Repet, ce căutați aici?
- Domnule, știți... începuse să se bâlbâie Matei.
- Noi suntem din viitor și vrem să ne uităm puțin în biblioteca aceea din stânga dumneavoastră. Avem nevoie de numărul revistei ”Steaua Dunării”, cea în care apare poezia ”Hora Unirii” scrisă de Vasile Alecsandri. Venim din anul 2030, fiindcă trebuie să găsim mai multe obiecte pentru a ne salva țara.
- Și printre obiectele despre care spui tu se află și numărul revistei mele, să înțeleg?
- Exact, domnule Kogălniceanu! Aș aprecia dacă nu v-ați opune și ne-ați da de bunăvoie revista! Altfel nu răspund de faptele mele!
- Și eu vă sfătuiesc același lucru, domnule. Sora mea e periculoasă, nu vă recomand să vă puneți mintea cu ea! Știe karate, kung-fu și încă vreo 25 de cuvinte periculoase!
- Mă luați în râs?
- Nu, domnule! Doar dați-ne revista și vă promitem că vom pleca de aici.
- Mi-ar plăcea să fac asta, dar nu pot.
- De ce? Nu o aveți aici?
- Ba da.
- Atunci care-i motivul?
- Sunt mort.
- Cum adică sunteți mort?
- Suntem în data de 2 iulie 1891. Ieri am murit pe masa de operație din Paris. Iar acum nu știu cine-i mai nebun. Voi, că vorbiți cu o fantomă... Sau eu, fiindcă deși sunt mort, vorbesc cu doi oameni vii!
- Biiiiiine, cred că mă ia cu leșin.
- De ce? Te-am speriat?
- Ar trebui să mă liniștească faptul că port o conversație cu fantoma lui Mihail Kogălniceanu?!
- N-o luați în seamă pe sora mea. E speriată de spirite, în general. Acum putem lua revista aia? Ne-ar plăcea să mai stăm la palavre, dar chiar nu avem timp, nu știu cum să vă spun.
- Bine, serviți-vă! O găsiți pe raftul de jos, printre acte și cărți.
- Mulțumim din suflet! Apropo, mă întrebam... când aveți de gând sa treceți în lumea de dincolo?
- Presupun că știți faptul că am eu o vorbă.... Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!
- Mi-e teamă că pe asta a zis-o Alexandru Lăpușneanu, nu dumneavoastră...
- Foarte bine, băiete! Ai trecut testul! Voiam să văd dacă meritați originalul revistei!
- Chiar dacă nu nimeream, deja ne-ați spus de unde o putem lua.
- Aia-i doar o copie. Originalul este în spatele tabloului de lângă geam. Cu plăcere!
- Mulțumim. Sunteți un om de treabă!
- Nu știu ce expresie mai e și asta, dar sper că e de bine.
- Este de foarte bine, vă asigur. Rămas bun, domnule!
- Mulțumim pentru revistă! A fost o onoare să vă întâlnim!

Am scos mai rapid ca niciodată busola din buzunar, din dorința de a scăpa de fantoma lui Kogălniceanu. O fi el renumit, dar numai gândul că e un spirit... mă înfioară!


Nici nu se terminase vârtejul, că puteam auzi o melodie foarte cunoscută în apropierea noastră. Cu cât se domolea vântul, cu atât înțelegeam mai bine versurile. Răsuna ”Hora Unirii”, iar oamenii dansau veseli din cale-afară, strigând din când în când ”Trăiască România Mare!”


Atunci când s-a potolit vântul, Matei m-a luat de mână, trăgându-mă în centrul horei. Nimeni nu vedea cât de voioși țopăim, fredonând din toți rărunchii ”Eu ți-s frate, tu mi-ești frate / În noi doi un suflet bate”. Așa de faină era atmosfera! Privirile tuturor românilor erau calde și pline de speranță, bucurându-se cu toții de prezent și de versurile atât de sensibile ale lui Alecsandri.

- Trăiască România Mare, dar hai să ne mai și vedem de treabă.
- Ai dreptate, Matei. Haha, dar ce frumos a fost momentul! M-am simțit mai patrioată ca nicicând!
- Și eu la feeel! Norocoși am fost, norocoși rămânem. Cine mai are oportunitatea de a se întoarce în timp? Nimeni!
- N-ai de unde să știi. Ca noi or fi mulți alții.
- Prea puțin contează asta. Unul singur sunt eu, iar altul mai bun nu face mama. Sunt deosebit, oricum!
- Ești, ești. Deosebitule, ce spui? Luăm sticluța cu Declarația de la Alba Iulia de la nebunul care dansează cu ea în mână?
- Ăștia chiar nu-s sănătoși la cap. Se cred la nuntă? Cred că de aici a pornit obiceiul cu dansatul găinii, numai că acum este vorba de dansatul Declarației. Ce demenți!
- Hahaha, dă-le pace. E mai bine așa. Nu o vom mai căuta de nebuni prin tot orașul. Practic... ne-o oferă pe tavă. Nici nu-și vor da seama cine a furat-o. Beneficiile invizibilității!


Zis și făcut. Fiindcă nu era timp pentru a ne fi rușine, m-am îndreptat spre cel care ținea Rezoluțiunea, i-am înșfăcat-o și am scos busola din buzunar. Totul se întâmpla cu repeziciune. Din secunda în care i-am luat actul important, toți oamenii au început să se agite în cel mai urât mod posibil. Și mi se pare firesc, în condițiile în care ei nu vedeau decât faptul că sticla a fost furată de o mână invizibilă, purtând-o în aer până când a dispărut definitiv. Bineînțeles, dispariția a fost reprezentată de momentul în care vârtejul ne-a luat pe sus pentru a ne duce mai departe în călătoria interesantă și înălțătoare. Și era de-a dreptul înălțătoare, fiindcă ne lăsam purtați de vânt către altă destinație și alt an.


De data aceasta vârtejul ne-a adus pe front. în același an - 1918, dar în frumoasa zi de 7 mai. Aerul era înecăcios. Mirosea a praf de pușcă și a moarte. Numai că mirosul acesta insuportabil era pătruns de acordurile de vioară ale lui Marin Bunea. Cânta Doina Armatei cu atâta patos, încât soldații din urma lui fredonau în cor, în timp ce bătătoreau drumul spre casă.

- Dacă ne împușcă ăștia?
- Păi de ce ar face-o?
- Pentru că furăm arcușul viorii, oare?!
- Suntem invizibili, nu cred că ar avea cum să ne omoare...
- Încă nu sunt convinsă de toată treaba asta cu invizibilitatea. Îmi poți garanta tu că odată cu ea am devenit și de neomorât?
- Nu, dar chiar nu avem altă soluție. Trebuie să luăm arcușul din mâna lui Bunea!
- S-ar putea să pornim încă un Război Mondial.
- Nimic nu mă mai interesează! Și noi avem un război de oprit, iar dacă ne trebuie arcușul, asta e. De ne-o fi să murim pentru patrie, măcar să se întâmple după ce salvăm România din mâinile vrăjitoarei Armida!
- Ai dreptate! La ataaaaaac!
- Calmează-te, Xena! Lasă-mă pe mine să-l iau. Tu doar să ai busola scoasă, pentru a pleca repede de aici. Nu e cazul să ne riscăm viețile și chiar nu vreau să văd dacă putem fi omorâți de gloanțele ăstora.

Matei se îndreptă spre soldații ușor amețiți, fixându-l cu privirea pe Marin Bunea. Fără să mai piardă timp prețios, puse mâna pe arcușul cântăciosului și cu o dexteritate ieșită din comun i l-a luat dintr-o mișcare. Fiind lângă el, nu a fost nevoit să alerge spre mine, astfel încât până și-au dat seama acei soldați de ceea ce ”i-a lovit”, noi eram deja ocrotiți de vârtej.


Anul 1913. Ajunsesem în Dumbrăveni, la evenimentul lui Aurel Vlaicu. Acesta urma să traverseze Carpații cu cel de-al doilea avion construit de el, denumit Vlaicu II. Voia sa ia parte la serbările ASTRA ce aveau loc la Orăștie, pentru a-i saluta pe românii din Ardeal. Norocul nostru a fost că ne-am întors la momentul potrivit, înainte ca Aurel Vlaicu să decoleze. Încă purta discuții cu cei cunoscuți, precum și cu cei care veniseră pentru a-l întâlni și a-l încuraja de pe margine.

- Wow, nu aș fi crezut că pe vremuri se organizau evenimente atât de mișto!
- Vorbim de Aurel Vlaicu, geniul român. Bineînțeles că este implicat într-un eveniment fastuos!
- I-aș cere un autograf, dacă aș putea. Ar merge și un selfie. Vaiiii, cât de mișto e aici!!!
- Eu zic să te mulțumești cu faptul că îl vezi. E mai mult decât suficient.
- Ai dreptate. Nu vreau să par nerecunoscător. Mă bucur de acest moment unic!
- Bucură-te în timp ce lași avionul fără o rotiță. Dar ai grijă să nu fie una extrem de importantă!
- Crezi că îmi doresc să-l omor pe Aurel Vlaicu? Normal că nu voi lua o aripă întreagă de avion!
- Bun.

Matei se dusese mai târâș, mai grăbiș spre avionul renumit. Nu știa că avea să ia una dintre cele mai importante piese ale avionului, cauzând chiar moartea inventatorului. Ziua de 13 septembrie 1913 devenise cunoscută din cauza faptului că acesta s-a stins în urma prăbușirii lui Vlaicu II în apropiere de Câmpina. Iar fratele meu era vinovat, schimbând întreaga istorie. Până să ne întoarcem în trecut, știam că Aurel Vlaicu murise de bătrânețe, nicidecum în urma unui accident aviatic. Dar aveam să aflăm acest lucru după mai mult timp.


De data aceasta, busola ne-a adus în anii de ucenicie ai lui Brâncuși, adică în 1892. Cu toate că avea doar 16 ani, dovedea multă maturitate atât fizică, dar și psihică. Lucra în Craiova, la magazinul de mărfuri și coloniale al lui Ion Zamfirescu. Aici a construit prima vioară, făcând-o din materialele găsite prin prăvălie. Iar noi venisem să o luăm.

- Încep să mă simt prost. Parcă am venit la furat!
- Gândește-te că este pentru un scop nobil.
- Încerc, dar tot mă simt cu musca pe căciulă!
- Nu te îngrijora, nu mai avem chiar atât de multe obiecte de luat. Cred că ce era mai greu a trecut.
- Sper să ai dreptate.
- Vrei să iau eu vioara?
- Chiar te rog...
- Bine. Ține de șase. Măcar de data asta să nu fim prinși în flagrant. Spune-mi, în caz de vine Brâncuși din camera cealaltă.
- Încă nu vine.
- Perfect.

Matei începuse să dezvolte niște abilități foarte avansate... de hoț. Până și pe mine mă uimea ușurința cu care lua obiectele altora. O făcea fără să clipească, dar așa cum spusese și el.. era pentru un scop nobil. Pentru ceva măreț, mai presus de noi. Cu toate astea, bucuria de a călători îmi era umbrită de faptele săvârșite. Abia așteptam să terminăm cu toate astea și să mergem liniștiți acasă.


Ajunsesem în ultimul an, adică în 1932. De acum încolo nu mai aveam să schimbăm anul, ci doar locația. Ne-a fost totul mult mai ușor, fiindcă nu am fost nevoiți să mai dăm ochii cu oameni mulți, nici să luăm obiectele din mâinile altora.

Matei s-a scufundat în Dunăre, pentru a lua cele șapte picături de apă regăsite la Cazane. Norocul nostru a fost că nu mi-am pierdut concentrarea, spunându-i exact de la ce adâncime trebuie să fie apa, fiindcă nu putea fi de oriunde. Astfel, s-a scufundat la aproape 75 de metri pentru a lua picăturile de care aveam nevoie.


Mai apoi am ajuns în Brașov, pentru a face un bulgăre din zăpada formată pe Hornurile Malaieștilor. Bineînțeles că nu am scăpat de bulgăreală. Lui Matei îi place foarte mult iarna, mai ales pentru că îi oferă ocazia de a mă bate cu zăpadă și de a mă enerva.


Penultimul loc în care trebuia să ajungem se afla în județul Vâlcea. Biserica Cornetu ne aștepta, străpungând cerul cu cele două cruci pe care le avea. Fiindu-i teamă de înălțime, i-am spus lui Matei că a venit rândul meu pentru a colecta unul dintre ingrediente. Astfel, m-am urcat fără probleme pe acoperișul Bisericii, strângând praf de îngeri în săculețul roșiatic pe care îl aveam cu mine.


Acum era oficial. Ajunsesem la finalul călătoriei temporale, iar pentru a ne retrage în stilul caracteristic, am decis că este cel mai bine să lăsăm Mănăstirea noastră de suflet pe ultima sută de metri.

Mănăstirea Voroneț ocupa un loc special în inimile noastre, iar asta se datora faptului că aici fusesem botezați. O vizitam cu plăcere de fiecare dată, numai că acum era un moment cu totul și cu totul special. Venisem în anul 1932 pentru a lua cu noi puțin din albastrul superb de voroneț, iar pentru asta ne simțeam atât de vinovați! Dar știam că ne vom îndrepta greșelile atunci când vom salva țara noastră dragă de la eșec.

După ce am luat particulele de pe Mănăstire, ne-am cerut iertare în gând și ne-am gândit la ceva minunat pentru ultima dată. Aveam să ne întoarcem în prezent, în anul 2030.


- Irina, bine am revenit acasă!
- Bine am revenit, Matei! Mă bucur că s-a terminat călătoria. Vreau să scăpăm odată pentru totdeauna de vrăjitoarea Armida! Vreau să am sufletul împăcat, să știu că nu am făcut toate aceste lucruri în zadar!
- Stai liniștită. Avem aproape tot ce ne trebuie.
- Cele cinci cugetări de la cei mai apropiați prieteni ai surorii noastre, Bianca, le avem?
- Bineînțeles!



- Dar miniatura cu oamenii ce dansează în Hora Unirii de la 1 decembrie 1918 unde este?
- Păi nu este. Nimeni nu a inventat până acum acest suvenir. Dar asta nu-i o problemă! Voi sculpta eu o mică horă, pentru a ne aminti de acele minunate clipe!
- Perfect. Eu voi crea brățara cu talismane norocoase, reprezentate de simboluri românești! Dacă a fost de negăsit, o voi face chiar eu!
- E un fel de brățară Pandora personalizată pentru țara noastră?
- Cam așa ceva, numai că prefer să spun că este varianta avansată. Știi, în loc de charm-urile acelea pe care le oferă Pandora, eu vreau ca brățara să conțină talismane colorate, specifice României. De exemplu, steagul țării va fi unul dintre simboluri, urmat de florea-de-colț, fiindcă este considerată a fi una dintre florile naționale.
- Și altceva?
- Un mini-clop, fiindcă este atât de reprezentativ țării noastre! Dar și o mini-ie tradițională dintr-o anumită zonă a țării. Îți dai seama că acum voi face o ie dobrogeană, ca să reprezinte zona de unde provin eu!
- Nici nu mă gândeam că vei face altfel!
- Haha cât de bine mă cunoști!
- Știu! Și ce ai mai pune brățării?
- O opincă și un bucium micuț!
- Ce este acela bucium?
- Este un instrument muzical folosit de păstorii români din munți.
- Interesant, nu știam.
- Da. Este chiar instrumentul muzical național al României.
- Wow!
- Aș mai pune un stejar, fiindcă reprezintă credință, protecție, spiritualitate, viață. Și pe lângă asta, mai este și copacul nostru național!
- Câte informații noi aflu de la tine! Foarte frumos! 
- Să știi că am de gând să fac două brățări de acest fel. Una pentru leac, una pentru mine. Mi se pare prea faină ideea și chiar vreau să am în permanență asupra mea ceva care să reprezinte dragostea mea pentru țară și legătura puternică pe care o am cu România.
- Îmi doresc și eu una!
- Se rezolvă!
- Dar ce dimensiuni vor avea talismanele?
- Poveștile bune se ascund în amulete mici. Dar nu te gândi că vor fi minuscule, ci potrivite.
- Într-un fel... fiecare părticică a brățării va spune o poveste, iar fiecare obiect în miniatură va fi însuflețit de amintirile, sentimentele și istorioara acestuia.
- Exact.
- Super! Idei faine avem, numai cu timpul stăm cam prost. Să trecem la treabă!
- Că bine zici!


Au trecut câteva ore până când am reușit împreună cu fratele meu finalizarea suvenirurilor-lipsă. Mândri de rezultate, nu am mai tras de timp și am luat toate ingredientele pentru a săvârși rețeta salvatoare. Am ieșit în curtea interioară a casei noastre, unde aveam o fântână arteziană ieșită din folosință. Am aruncat acolo toate ingredientele de pe listă, numai că ne-am gândit că nu ar strica dacă am adăuga compoziției și câte un strop de tradiție și veselie.

Nu a durat mult până ce din fântână au început să iasă aburi rozalii, ce parcă miroseau a flori de primăvară și a curat. În acel moment i-am aruncat o privire încântată lui Matei, luându-l de mână. Alergasem împreună în direcția salvării țării și ne doream să alergăm tot împreună în direcția pe care avea să o ia România odată cu leacul fermecat.

Am rămas așa preț de câteva secunde, liniștea fiindu-ne tulburată de zgomotul și undele cauzate de coliziunea tuturor ingredientelor din rețetă. Totodată, fumul roz s-a răspândit în întreaga atmosferă, după care s-a evaporat subit.

- Oare asta a fost tot? De unde știm că a dat roade ceea ce am făcut?
- Repede! Haide să vedem în ce stare este tata!

Am luat-o în fugă pe scările casei, până am ajuns la etajul doi al clădirii, oprindu-ne în fața ușii dormitorului, Ne era un pic teamă să o dăm la perete, fiindcă exista posibilitatea ca noi să fi făcut totul în zadar. Dar speranța răsărea în sufletele noastre.

- Irina, Matei! Cât mă bucur să vă văd!
- Tată! Ți-ai revenit!
- Daaaa, în sfârșit! Am fost captiv în propriul corp până acum! Nu-mi vine să cred că am scăpat!
- Stai puțin! Cum adică ai fost captiv în propriul corp?
- În tot acest timp eu am fost conștient de tot ceea ce se întâmplă, numai că blestemul nu mă lăsa să acționez așa cum gândesc, așa cum îmi doresc! Efectiv am fost forțat să uit de tot, dar iubirea mea pentru familie și pentru țară m-au ținut viu, deși acționam ca un robot condus de vrăjitoarea Armida!
- Nu pot să cred! Tată, ce bine că te-am recuperat! Ce bine că tot coșmarul s-a terminat!
- Acum nu ne mai rămâne decât să o dăm afară pe zgripțuroaică din România! Locul ei nu a fost și nici nu va fi aici!
- Așa este! Să mergem!

Am luat-o și pe Bianca, sora noastră și împreună cu tata am pornit spre detronarea Armidei. Ajunseseră alții înaintea noastră, dorind cu toții să fie ei cei care o alungă pe vrăjitoare din țară. Astfel, România și-a recuperat trecutul și poporul, devenind mai însuflețită ca niciodată.


- Suntem onorați să vă oferim această distincție! În numele cetățenilor României avem plăcerea de a vă numi Cavaleri ai Ordinului Național al Meritului! Vă mulțumim că ne-ați servit țara! spuseră cu mândrie noii conducători ai țării - echipa fondatoare Art&Craft.
- Iar noi vă vom oferi distincția de Vânători Renumiți de Suveniruri! Oamenii ca voi ne fac mândri că România este draga noastră ”acasă”! spuseră entuziasmați cei din echipa fondatoare SuperBlog.
- Noi vă mulțumim!


Odată cu distincția primită de la Art&Craft, ni s-a oferit și o colaborare pe termen lung, adică pe toată viața. Echipa s-a lărgit, primindu-ne în sânul ei. Astfel, am reușit împreună cu membrii fondatori să ne unim forțele și laturile creative, pentru a împleti arta populară cu designul modern și contemporan, tocmai pentru a rezulta mai multe produse românești autentice și de calitate.


De-a lungul timpului am reușit să creăm mai multe modele de brățări cu motive și talismane românești, precum și mai multe mascote folclorice din lemn, printre care și oameni ce dansează în Hora Unirii, purtând costume populare. În prezent avem colecții întregi de produse calitative superbe, iar unele dintre ele se regăsesc în locuința fiecărui român ce trăiește în România. Echipa Art&Craft s-a ocupat de acest aspect, dăruind fiecărei familii câte un simbol, pentru a nu mai uita niciodată cine suntem și de unde venim.


Datorită faptului că în rețetă am strecurat și câte un strop de tradiție și veselie, acum toți românii erau mai veseli, mai binevoitori. Odată cu efectul leacului, populația României devenise patrioată și tradiționalistă. Ne-am întors la origini și acolo vom rămâne mult timp de acum înainte!