E incredibil cât de repede trece timpul! Pe 22 martie s-a făcut o lună de când am tatuaj, dar totul îmi pare că s-a întâmplat ieri. 

În primele zile de la realizarea tatuajului eram cam stresată. Eh, așa sunt eu, îmi fac griji din anumite motive. Îmi era că nu-l îngrijesc corect, că nu-l îngrijesc suficient, că nu mă dau cu destul unguent, că cine știe ce voi păți dacă uit că m-am tatuat și bag unghiile în rana aceea deschisă, că cine știe cum mă foiesc noaptea-n pat și mă rănesc mai tare în zona aia. Nu știu dacă toată lumea face la fel, dar eu am tot felul de scenarii în cap, iar asta era o situație dusă la extrem din punctul ăsta de vedere. Noroc că nu s-a întâmplat nimic rău, ci din contră.

Datorită faptului că l-am îngrijit corespunzător (deși nu am respectat cu sfințenie toate regulile date de Andreea), tatuajul meu s-a vindecat frumos. De exemplu, nu am putut sta zece zile fără să spăl tatuajul, ci l-am spălat zilnic, în fiecare dimineață. Nu știu, nu mi se părea mie ok să-l las așa jegărel și cu tone de cremă puse deasupra, așa că l-am spălat cu Protex și uite că nu am pățit nimic rău.

Cea mai aiurea perioadă a fost aceea în care mă apucaseră toate mâncărimile de pe fața pământului. Cu toate că mă bucura acest semn de vindecare, mâncărimea mă scotea din minți. Însă până să cedez, aceasta a trecut și a lăsat în urmă o piele uscată și câteva cojițe minuscule. Aș fi jurat că în zona tatuajului am fost bronzată și că urmează să mă exfoliez, însă nu s-a întâmplat asta. Nu mi-am schimbat pielea ca un șerpișor, ci pur și simplu au dispărut cojițele într-un mod misterios, natural și drăguț, ca să zic așa.

S-a mai și răspândit un pic cerneala, din câte observ. Dar e ok.

Încă mă uit de cincizeci de milioane de ori pe zi la tatuaj, iar asta nu se va schimba în viitorul apropiat, fiindcă sunt foarte mândră și încântată de el. De asemenea, așa cum am anticipat, mă motivează în fiecare zi, iar acest aspect este foarte important pentru mine, fiindcă tocmai de aceea mi-am și pus un citat pe mână.

Totodată, de fiecare dată când am mers în oraș, m-am surprins. În ce sens, vă întrebați? Păi m-am surprins stând cu mâna mai nu-știu-cum, ca să mă asigur că întreaga populație constănțeană îmi poate vedea opera de artă. Așa-s eu, mai fudulă. Asta-i situația.

Dacă stau bine să mă gândesc încă o dată, chiar am cu ce mă mândri. E fain! :)