Cum e să pleci singur în America?

Friday, December 19, 2014 25 Comments A+ a-

GREU! Vă spune o fată care a avut tupeul de a pleca singură... la peste 8000 km de casă! Și să nu vă gândiți că trebuia să plec așa! Aveam stabilit să plec cu N prietene, dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. M-am trezit, pe ultima sută de metri, că toate persoanele care trebuiau să mă însoțească, se răzgândesc, ușor-ușor, din diferite motive - mai mult (sau mai puțin) plauzibile. 

Nu vreți să știți cât de șocată am fost. Eu nu mai fusesem plecată de capul meu... la o așa distanță mare de casă. Dar nici în România nu am fost singură pe undeva! Iar atunci când m-am trezit cu planul făcut franjuri, am crezut că mă ia inima. Sinceră să fiu, nu eram sigură de faptul că aș putea fi capabilă să îmi iau zborul către America... singură și să mă descurc prin New York, deși e clar că engleză știam, ca altfel nu m-aș fi încumetat la așa ceva. Dar nu am avut de ales, dorința de a ajunge acolo era prea mare, așa că mi-am luat inima în dinți și în noaptea de 23 spre 24 iunie am plecat cu ai mei părinți... la Otopeni!

Nu pot spune că am început călătoria cu dreptul, fiindcă înainte de a mă urca în avion, mi s-a făcut rău. Dar... rău, rău! Cu simptome de greață, frisoane și stări de vomă. Deci era perfect. După ce că mama și tata erau super speriați că pleacă al lor copil la... mama naibii, m-am trezit și eu cu starea nasoală. Cred că am pățit așa din cauza emoțiilor, altfel nu-mi explic.

Bun. Să trecem peste. Na, că m-am urcat în avion, totul bine și frumos... Tremuram din toate încheieturile (eram mai emotivă, acum m-am călit), mă întrebam dacă mă voi înțelege cu ăia de lucrează pe Charles de Gaulle, în mintea mea se desfășurau doar trăznăi, întrucât aveam impresia că angajații mă vor lua cu franceza lor și eu nu voi pricepe mare lucru, așa că voi pierde zborul către New York. Eh, așa pățești dacă te stresezi prea tare!


Bineînțeles că înainte să aterizăm la Paris, mi s-a făcut iarăși rău, fiindcă nu se putea altfel. Stresul și emoțiile își spuneau (din nou!!!) cuvântul. Și poate credeți că sunt plecată cu sorcova puțin, dar vă spun sincer! Cred că așa se întâmplă tuturor celor care pleacă singuri și se gândesc la ce li se poate întâmpla mai rău. Nu ai cum să fii calm, știind că ești singur și trebuie să te descurci printre străini și să găsești cât de repede poți... poarta potrivită pentru următorul zbor, fiindcă ai escală de o oră. Nu ai cum să fii calm, înțelegeți?!

Cu toate astea, iaca am aterizat în Franța. Nici nu m-am ”trezit” bine pe Charles de Gaulle, că trebuia să o iau cu un tren care circula prin exteriorul aeroportului, pentru a ajunge, cumva, la poarta X. Dumnezeule, am rămas mască. În primul rând, erau mai multe trenuri care se duceau... fiecare în treaba lui. Bineînțeles, până să ajung la tren, trebuia să mai merg (alerg) 500 de km prin terminalul 2E, fiindcă l-au făcut și aia așa de mare, de aproape că trebuie să iei avionul de colo, până colo. Desigur, exagerez. Fiind panicată și obosită (chiar nu dormisem deloc cu o noapte în urmă), mi se părea că sunt în pom și pomu-n aer. Am avut noroc cu o doamnă care mergea la aceeași poartă ca mine și m-am ținut după ea, altfel cred că și acum aș fi rătăcit prin aeroport.

După ce m-am despărțit de acea româncă, a fost nevoie să ALERG (chiar nu glumesc) pentru a prinde avionul. Dar nu, nu vă imaginați că am intrat ultima în avion, că nu e ca în telenovele - de închid ăia ușa avionului, dar pe tine te lasă să intri, că ești mai cu moț. M-am așezat la coadă, mi-am așteptat rândul, dar surpriză! Atunci când mi-au scanat biletul de avion, a apărut o lumină roșie. Nu știam ce înseamnă acest lucru, dar în mintea mea aveam deja un scenariu - nu e bun biletul, are o problemă și să vezi că acum m-or trimite acasă! Nu s-a întâmplat așa, ci venise rândul meu de a fi controlată de către oamenii de la securitate, fiindcă așa e regula - nu e pipăită toată lumea, ci doar câteva persoane mai... norocoase. Totodată, un nene mi-a cerut să îi arăt DS-ul, dar să dea naiba de înțelegeam ce spune. După vreo 10 secunde m-am prins și am dat să-l scot din ghiozdan, dar mi-a spus că nu trebuie să i-l mai arăt. Omuleee, hotărăște-te! Ori vrei, ori nu vrei?! Mai mare deranjul, poftim tupeu!

Hai că am trecut și de control, așa că m-am urcat în avionul ce mă ducea peste ocean! Nu mai fusesem cu unul atât de mare, nici cu unul care să aibă mici ”televizoare” introduse în scaune, dar m-am obișnuit repede cu ”luxul”. Speram să am parte de un zbor ok, fără turbulențe și să pot dormi. Evident că nu am închis un ochi până la New York, deși nu mai puteam de somn. Serios, nu știu voi ce fel de reacții aveți... dar atunci când trebuie să fac ceva important, mă ia cu goluri în stomac, insomnie, pofta de mâncare lipsește cu desăvârșire și mi se mai face și rău, fără îndoială...


Pe tot parcursul zborului m-am plictisit. Nu aveam stare, nu aveam chef să mă uit la un film întreg, așa că am văzut vreo 2-3, dar pe bucățele. Asta s-a întâmplat până am ajuns aproape de Statele Unite! De atunci am început să mă uit încontinuu pe geam, mai ales că îmi plăcea la nebunie ce vedeam. Fiind deasupra Atlanticului, puteam observa rechinii (erau ca niște puncte mici, dar le puteam distinge forma), care erau extreeeeem de mulți! Chiar mă gândeam că dacă ar fi picat avionul (Doamne ferește!), ar fi avut cine să ne mănânce pe toți.

Nu s-a întâmplat asta (thank God!!!), așa că am putut avea plăcerea de a ateriza pe JFK, locul unde mereu am visat să aterizez (nu știu cât sens are, dar... țin minte că acum câțiva ani mi-am dat Check-in pe Facebook... spunând că sunt pe aeroportul JFK - because I am crazy like that!) și iată că mi s-a îndeplinit visul. Înainte de a ateriza, am văzut clădirile alea înaaalte, de le vezi în filme și am putut recunoaște, de la distanță destul de mare, Empire State Building, One World Trade Center și Chrysler Building. Nu voi uita în viața mea acea senzație de fericire pe care am avut-o în momentul în care am văzut clădirile astea. Mereu am imaginea aceea în cap și chiar e priceless!

Trecând peste bucurii, m-am dat jos din avion, mi-am așteptat valiza, dar ea nu a mai apărut. Atunci am crezut că cedez nervos. Nu-mi venea să cred, jur. Nu m-aș fi gândit că voi avea ghinionul ăla. M-am învârtit vreo jumătate de oră prin aeroport, sperând că, totuși, va apărea și valiza mea. Dar draga de ea nu a apărut, fiindcă s-a gândit că vrea să stea mai mult în Franța, că tare mult i-o fi plăcut acolo, te pomenești. Bineînțeles că am completat un fel de reclamație adresată celor de la Air France și am fost nevoită să descriu cum arată, ce culoare, ce mărime, ce material are. Am crezut că înnebunesc. Încă eram șocată. Tot atunci mi s-a spus că valiza vine cu alt zbor... direct la destinația mea finală, adică la locul de muncă! Ei bine, atunci am crezut că fac infarct. Nu credeam că voi aștepta atât de mult. În valiză aveam TOTUL, inclusiv încărcătorul telefonului - MARE GREȘEALĂ!!!


Trecând peste regrete, frustrări și toate cele, m-am gândit că mă voi descurca într-un fel. Ce puteam să fac? Nu aveam ce, decât să merg înainte. Înainte însemnând... la stația de Greyhound din Times Square. De acolo trebuia să iau autobuzul către Sandusky, statul Ohio. Întâi, uită-te, Bianco, în jurul tău și vezi pe unde trebuie să o iei. Mi se părea super complicat. Nici măcar nu știam ce metrou să iau, de pe ce parte, de la ce linie (ei au 300 de miliarde de linii, nu 2, ca în București), cât costă cartela, de unde se cumpără, câte stații trebuie să merg până pe 42nd Street. Între timp, am aflat - norocul meu a fost că am întrebat 100 de oameni, pentru a mă convinge că ajung unde trebuie. Asta ar mai fi lipsit - să mă rătăcesc prin ditamai New York-ul, că aș fi bătut pe cineva și m-aș fi întors în România... de urgență! Slavă Domnului că nu s-a întâmplat așa, ci m-am descurcat, până la urmă.

După ce am mers vreo 40-50 de minute cu metroul, am ajuns în Times Square! Am ieșit la suprafață și, spre surprinderea mea, nu am rămas impresionată. Era aglomerație MARE, mirosea urât, era mizerie... ce să mai! ”Superb”! Țin minte că în momentul ăla mi-a trecut un singur lucru prin cap: ”Cine dracului (scuzați limbajul) m-o fi pus să vin în America?!!!”, iar în secunda imediat următoare plângeam în hohote... în mijlocul New York-ului. Eram leșinată de foame, cu un ghiozdan greu în spate (nici nu știu de ce era atât de greu, că nu am băgat nimic folositor în el), obosită (de nu mai știam nici cum mă cheamă), fără net (credeam că la ei se găsește wifi pe la orice colț, dar m-am înșelat), fără să pot apela la ajutorul cuiva. Eram singură cuc într-o țară străină, într-unul dintre cele mai aglomerate orașe din lume, fără valiză, fără nimic. Eh, atunci am crezut că nu mai pot continua, că nu mă mai pot descurca. Ăla a fost momentul în care am cedat psihic și mi-am dorit din tot sufletul să mă întorc acasă, ajungând la concluzia că am făcut o greșeală, aceea de a pleca atât de departe.


După ce (nu) m-am săturat de plâns, mi-am șters lacrimile și am decis să verific de unde anume trebuie să iau Greyhound-ul. Aveam un bilet cumpărat din România, pe care îl printasem. Nici nu știam dacă e bun... și mai dădusem și o căruță de bani pe el (vreo 135$, cam așa). Bine că m-a liniștit un angajat de acolo și mi-a spus că este ok ceea ce am adus și că mă voi putea îmbarca fără probleme. Super, măcar un lucru a mers bine. Problema era că aveam de așteptat încă 10 ore până pleca autobuzul. Nu aveam habar ce să fac. M-am dus la Mc și am mâncat, m-am plimbat puțin pe străduțele din apropierea stației de bus, am făcut câteva poze și apoi am stat degeaba pe o bancă din stație. Credeți-mă, oricât pare de nebunesc să fii în NY și să stai ca fraierul într-o clădire, fără să admiri orașul, asta era tot ceea ce îmi doream. Să fiu lăsată în pace, pentru a jeli după România, după ai mei, după o sarma, după un pat moale. Nu aveam chef de nimic, nici măcar de făcut poze. În ziua/seara aia am fotografiat de vreo 5 ori clădirile din jur și aia a fost tot. Nu mă puteam bucura de nimic... din cauza oboselii și nervilor, nu aveam dispoziția necesară pentru a admira New York-ul. Așa că am preferat să moțăi cu ghiozdanul în brațe... pe o bancă. Asta era situația. Nu a fost dragoste la prima vedere între mine și America, dar nu exista cale de întoarcere. Trebuia să-mi văd de drum, să îmi revin în fire și să fiu puternică. Chiar nu aveam de ales.

Așa că la ora 23 m-am urcat în autobuz și până în Sandusky am mai făcut 16 ore. Atunci am putut dormi cât de cât, pentru că eram atât de obosită, încât nu mai puteam sta trează, nici dacă aș fi vrut. Nu mai auzeam nimic în jur (eu, aia care nu putea să doarmă din cauza oricărui zgomot, cât de mic),


așa că am căzut lată (la figurat). Am mai avut 2 opriri, dintre care cea mai lungă era în Cleveland, parcă. Acolo trebuia să schimb și autobuzul, așa că am avut puțin timp la dispoziție pentru a-mi trage sufletul și a vorbi cu ai mei pe Facebook. Era a doua oară (cred) când prindeam net, așa că am apucat să le spun pe unde sunt, nu înainte de a mai trage o porție de bocit, fiindcă deja le duceam dorul și mă simțeam extraordinar de singură și de incapabilă de a mă descurca în continuare.

Cu toate astea, am reușit să ajung unde trebuie, adică în Sandusky. De acolo m-a preluat un prieten american, m-a dus să mănânc la Taco Bell, m-a dus la Walmart, pentru a-mi cumpăra cele necesare (șampon, prosop, pătură etc) și apoi am aterizat la Cedar Point!!! Sincer, la început mi s-a părut groaznic acolo. Nu îmi plăcea absolut deloc, fiindcă eu venisem de la confortul propriei case... la un cămin plin de toate națiile posibile. Căzusem din puf... în cap! Nu-mi venea să cred unde am ajuns. În cameră era un ger de crăpau pietrele (stăteam cu 2 americance, se explică), pe holuri mirosea oribil, tavanul fals era mucegăit într-un colț (fix deasupra patului meu, de aveam impresia că o sa se rupă în două și vor cădea o mulțime de gândaci peste mine)... Ce să o mai dau la întors, că mă bușea iar plânsul. Noroc că până una-alta, românii ce-mi erau colegi aveau să se întoarcă de la muncă, deci aveam cu cine să-mi petrec timpul, pentru a mă liniști, acomoda și binedispune. Așa s-a întâmplat, fiindcă am început să văd lucrurile mai roz (de fapt, mai gri... față de la negrul de la început) și nu știu dacă aș fi ajuns să-mi placă la fel de mult America, dacă nu ar fi fost ei, prietenii români.


Pe final, ca o concluzie, vreau să spun următorul lucru: este dificil să călătorești singur, mai ales dacă nu ai mai făcut-o vreodată. Deși acum crezi că ȚIE n-are ce să ți se întâmple, că îți va merge totul super bine de la început până la sfârșit, nu va fi așa. Te vei lovi de multe chestii mai puțin plăcute, nu vei îndrăgi America din prima, nu va fi totul ușor. Eu m-am aruncat cu capul înainte, am crezut că pot să fac și să dreg, deși nu mai făcusem un asemenea pas mare... în viața mea! Dar a contat faptul că am avut încredere în mine și că știam limba engleză (dacă nu poți să te exprimi, dacă nu îți găsești cuvintele, dacă nu știi nici măcar să porți o conversație banală, ar fi bine să începi a relua învățarea acestei limbi, că altfel nu știu cum ai putea să te descurci acolo, mai ales dacă pleci singur). Este esențial să ceri ajutorul celor din jurul tău, fiindcă nu ai cum să știi ce metrou să iei, de exemplu, dacă nu întrebi pe cineva. De aceea TREBUIE să te descurci cu limba engleză!

Iar ca niște sfaturi...
  • nu vă bazați pe prietenii voștri! Puteți păți ca mine - să plecați singuri, cu toate că planul vostru era făcut în jurul prietenilor, cu toate că ei erau mega convinși că vor veni cu voi în America! Oamenii se răzgândesc foarte ușor, așa că cel mai bine este să aveți și un plan de siguranță, pentru situația în care ați putea fi lăsați baltă de cei cu care ați stabilit de acum un an că veți pleca!
  • luați-vă schimburi în geanta de mână! Eu am crezut că nu voi avea ghinionul de a-mi întârzia bagajul, așa că nu am avut la mine mare lucru, nici mâcar încărcătorul telefonului! Trebuie să aveți la voi tot ce trebuie, pentru a ”supraviețui” chiar și 5 zile, fără să mirosiți a transpirație sau a altceva! Mie bagajul mi-a sosit pe 27 sau 28 la destinație, în condițiile în care eu am ajuns pe 24 în State!
  • nu vă pierdeți speranța! După ce vă veți liniști și odihni, nu vi se va mai părea America atât de rea! De fapt, vă va plăcea aproape tot, de veți suferi destul, la întoarcerea în România!
  • aveți curajul de a pleca, indiferent dacă o faceți pe cont propriu! Așa cum v-am zis, eu nu am plecat cu gașca de prieteni, dar mi-am făcut o gașcă în America! Veți fi singurei doar pe drum, dar asta nu contează prea mult! Atâta timp cât ajungeți în siguranță la locul de muncă, nu aveți de ce să vă faceți probleme.
  • fiți siguri că MERITĂ să vedeți America și să trăiți ca un american timp de 3 luni!

MULT SUCCES și ne vedem la vară în Stateeeee!!!


25 comentarii

Write comentarii
Alina
AUTHOR
Saturday, December 20, 2014 delete

Nu mi se pare nimic deplasat ca ti-a fost frica, ca ti-a fost rau sau ca pe moment ai fi vrut sa te intorci acasa. Cred ca este perfect normal. Te felicit pentru curaj si tarie. Si ma bucur ca te-ai indragostit atat de mult de America incat o sa pleci din nou! :))
P.S. Fii sigura ca o sa pleci! :D

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Saturday, December 20, 2014 delete

Multumesc, Alina! Sunt SIGURA ca o sa plec! :)) Chiar sunt. :D Si ma bucur ca am avut acea nebunie de a pleca singura.... Chiar m-a intarit experienta asta. :)

Reply
avatar
Anonymous
AUTHOR
Saturday, December 20, 2014 delete

Am avut si eu interesul de a participa intr-un astfel de program si am reusit sa plec, tot singura in State. Si daca ar fi sa mai plec o data, tot singura as face-o. Este o experienta extraordinara sa calatoresti singur din nord si pana in sud si inapoi si sa reusesti singursi sa te bucur cu adevarat de tot ce iti ofera, din toate punctele de vedere. America, dar mai ales New York-ul m-au cucerit din prima si din fericire la mine totul a decurs fara nici cel mai mic incident desi nu am avut nici macar cazare sau macar o camera de hotel rezervata pentru prima noapte petrecuta acolo sau restul verii macar.

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Saturday, December 20, 2014 delete

Si eu as pleca singura, daca ar fi nevoie. Dar cred ca e mai bine sa pleci cu cineva cunoscut. Mai ales sa calatoresti cu cineva!!! Altfel... tu ce fel de poze vei avea? 3 selfie-uri si restul... fotografii simple, cu acele cladiri (sau alte atractii) si atat? Asa... vei putea schimba o vorba cu cineva, vei imparti cheltuielile... te vei bucura alaturi de altii de tot ceea ce are de oferit America! Nu stiu, fiecare face cum doreste, dar eu nu prea sunt singuratica si imi place sa fiu inconjurata de prieteni, nu sa calatoresc singura. :D

Reply
avatar
Sunday, December 21, 2014 delete

M-am si amuzat, dar mi-am si amintit o calatorie de a mea la New York. Mancarea este proasta, doar in restaurantele foarte scumpe gasesti o mancare care sa nu fie cu zahar, oamenii aia pun zahar si in omleta. Miroase urat in New York cu exceptia catorva zone, 5h Avenue are un parfum aparte...dar cam atat. In Times Square era cate un atentat pe luna si politistii stateau din 3 in 3 metri, era groaznic cand mergeam acolo, aveam senzatia ca cineva va scoate pistolul din minut in minut. Partea de shopping e cea mai buna, atat. In rest, abia am putut dormi din cauza diferentei de ora, plus ca orasul acela are un vuiet continuu. E o lume tare ambigua acolo, eu nu as putea trai in New York.

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Sunday, December 21, 2014 delete

Pe mine ma dispera (cel mai tare) painea dulce! Abia am reusit sa gasesc in Walmart o paine mai putin dulce. :))

P.S. Eu m-as putea obisnui sa traiesc in New York. :D

Reply
avatar
Anonymous
AUTHOR
Sunday, December 21, 2014 delete

In opinia mea o calatorie inseamna mai mult decat pozele pe care le faci si faptul ca nu ai cu cine sa impartasesti. Pe drum gasesti o multitudine de oameni care te ajuta sa te descoperi si observi cu adevarat ceea ce un loc are de oferit. Depinde acum si de ce cauta fiecare sa gaseasca

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Sunday, December 21, 2014 delete

Sunt de acord cu tine, dar altfel calatoresti atunci cand esti cu cineva. Crede-ma, am facut comparatia intre calatoritul singur si calatoritul cu prietenii. :)

Reply
avatar
Anonymous
AUTHOR
Sunday, December 21, 2014 delete

Pai si eu la fel si de asta am zis ce am zis si stiu ca de acum voi calatori cu mai mare dragul singura.

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Sunday, December 21, 2014 delete

Fiecare cu... felul lui de a fi. :D Mie chiar nu imi place sa calatoresc singura. :)) Dar te felicit pentru curaj! :)

Reply
avatar
Unknown
AUTHOR
Saturday, January 03, 2015 delete

Hey:) imi poti spune te rog din ce an de facultate poti pleca cu work&travel?

Reply
avatar
Unknown
AUTHOR
Saturday, January 03, 2015 delete

merci de informatie:d eu sunt inca la liceu dar imi fac planuri de pe acum sa merg cel putin o vara in State:))

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Sunday, January 04, 2015 delete

Foarte bine faci! Eu regret ca nu am plecat in timpul facultatii. :)

Reply
avatar
Anonymous
AUTHOR
Monday, December 21, 2015 delete

Si eu anul viitor vreau sa merg in Miami Florida inca nu stiu in ce luna sau cu ce companie aeriana...sfaturile tale prind bine...natasa

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Sunday, January 03, 2016 delete

Multumesc! Ma bucur ca spui asta! :)

Reply
avatar
Unknown
AUTHOR
Thursday, January 14, 2016 delete

Anul asta ma duc si eu singura cu programul work & travel. Cu ce nivel de engleza te poti descurca in America? Asta ma omoara oricat imi zice lumea ca ma voi descurca tot am imprezia ca nu stiu suficient😕

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Thursday, January 14, 2016 delete

Trebuie sa stii engleza macar la nivel conversational. Mi se pare super esential acest lucru. Trebuie sa te poti descurca intr-o tara straina, sa ceri indicatii, sa te orientezi in spatiu (dupa semne, pancarte - adica sa intelegi ce scrie pe ele) etc.

Reply
avatar
Unknown
AUTHOR
Saturday, January 30, 2016 delete

Foarte util articolul! Iti multumesc pentru sinceritate, si eu cred ca as trece/voi trece prin aceelasi stari emotionale ca tine si ma incurajeaza faptul ca pana la urma a fost bine la tine :)

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Saturday, January 30, 2016 delete

Iti multumesc si eu pentru comentariu! Mult succes si sa ai incredere in tine, fiindca totul va fi bine. :)

Reply
avatar
Sergiu
AUTHOR
Saturday, May 07, 2016 delete

Experienta ta mai ca a fost trasa la indigo cu a mea:))
Trebuia sa plec cu un prieten, dar a aparut problema cu imprimeria de la ambasada, astfel ca a fost nevoit sa plec de unul singur.
Pleaca din Bucuresti spre aeroportul din Belgrad (deh, diferenta de vreo 300 si ceva de $ fata de acelasi zbor din Bucuresti) de unul singur, fara parinti, fara nimeni.
In apropriere de Timisoara m-a luat raul, am vomat. Nu m-a lasat pana in primele zile din State.
Debusolat la fel in aeroportul din Paris; eu am luat un autobuz ptr a schimba terminalul.
Apoi ajungi in State in Minneapolis si de acolo iar alt avion pana in Bozeman, Montana unde am ajuns pa 11.40 PM.

Reply
avatar
Anonymous
AUTHOR
Thursday, August 25, 2016 delete

Buna,desi sunt doar in liceu,visul meu cel mai mare e sa studiez in America.As vrea tare mult sa stiu cum te-ai simtit in tot timpul cat ai zburat pana in state(daca aveai oarecum o stare de regret ca pleci si ca va fi greu sa tii legatura cu ai tai si ca (poate)vei rata multe evenimente importante din familie si as vrea sa imi dai daca se poate niste sfaturi cu privire la America si calatoria in SUA si cum ai facut cu viza si toate cele necesare acestei calatorii?
Multumesc :)

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Monday, September 26, 2016 delete

Ce de peripetii! :)) Dar uite ce fain este sa ne amuzam acum de acele intamplari. :D

Reply
avatar
BiancaBiziiac
AUTHOR
Monday, September 26, 2016 delete

Buna!

Am scris mai multe articole cu privire la experientele mele din America. Daca dai un search cu "America" pe blog, cu siguranta vei gasi raspunsuri la toate intrebarile. Mult succes! :)

Reply
avatar
Unknown
AUTHOR
Monday, January 02, 2017 delete

Dupa ce am citit ca ai vazut rechini pe geamul avionului, m'am oprit din citit. :)))))))

Reply
avatar