Un Crăciun de vis

Wednesday, October 30, 2013 2 Comments A+ a-

Suferința pusese stăpânire pe întreg orașul. Copacii goi erau alintați de o ninsoare putredă. Cerul era sec dar cernea deasupra tuturor acele bucățele de oglindă sparte, care provocau natura la convulsii repetate.

Băncile mâncate de bătrânețe așteptau pe cineva pentru a le ușura de povara zăpezii. Doar un câine rătăcit scheuna din cauza durerii sufletești de pretutindeni. Străzile uitate de vreme păreau a fi aduse la viață doar de ornamentele roșii atârnate pe stâlpi, căci nici măcar urma unui picior de om nu rămăsese imprimată pe zăpadă. În rest, nu puteai observa decât mici raze de lumină ce se furișau prin ferestrele caselor.

Fiind Ajunul Crăciunului, eu și sora mea fusesem invitate la familia Luxurescu, pentru a cina. Cei doi soți nu aveau o situație materială grozavă, chiar aș putea spune că se luptau cu sărăcia. Însă erau niște oameni foarte calzi și drăguți, iar nouă ne făcea plăcere să îi vedem de fiecare dată. Locuind în orfelinat, nu obișnuiam să ieșim mai pe nicăieri, așa că invitația doamnei Amalia ne-a bucurat nespus de mult. Dânsa ne cunoscuse acolo...la Casa de Copii, din momentul în care fusese angajată, acum vreo 15 ani. Chiar în prima zi de muncă, am fost lăsată împreună cu sora mea pe scările orfelinatului într-un coșuleț de rafie, iar de atunci, doamna Amalia s-a ocupat de noi. A ajuns să ne îndrăgească repede, aproape ca pe copiii ei. La fiecare sărbătoare mai importantă, știam că trebuie să ne îmbrăcăm frumos, căci venea nenea Aurel să ne ia cu mașina acasă la ei. Doamna Amalia făcea toate pregătirile, astfel încât să ne simțim excelent în vizită, cu toate că nu făceam parte din familia Luxurescu.

Astă seară aflasem că trebuie să mergem pe jos până la casa LuxuryGifts.ro, așa cum îmi plăcea mie să îi spun, pentru că nenea Aurel era reținut la muncă până târziu în noapte. Acesta muncea de 30 de ani ca șofer pe mașina de pompieri. Nu era mulțumit de salariul pe care îl lua, însă îi plăcea spiritul de echipă și calitatea de erou...caracterizante acestei slujbe. Niciodată nu s-a gândit să își caute alt loc de muncă, din cauză că adora să salveze oameni, case, păduri... Simțea că face un lucru măreț, chiar dacă se ocupa doar cu condusul mașinii. Însă totul depindea de el. Trebuia să fie la datorie înaintea celorlalți colegi, pentru a se asigura că rezervorul e plin ochi, precum și pentru a pregăti mașina greoaie ca pentru un război cu flăcările.
Din cauză că fusese anunțat de existența unui incendiu în celălalt capăt al orașului, a trebuit să plece urgent. Însă nu ne-a supărat acest lucru, întrucât știm cât de esențială este prezența lui la locul dezastrului. Am luat-o pe jos, de braț cu Diana, sora mea, mai ales că locuința Luxureștilor era la câteva străzi depărtare. Străzile, părăsite de oameni, îți dădeau senzația că dragostea și sentimentele frumoase au fost gonite de viscolul năpraznic...pe alte meleaguri. Doar trotuarele se iubeau pe ascuns cu zăpada pătimașă ce zvâcnea puternic din tămplele Primăriei.

Ajungând la câțiva zeci de metri depărtare de casa familiei, o puteam distinge foarte puțin din cauza fulgilor mari de nea, ce parcă fuseseră agitați de viteza saniei lui Moș Crăciun. Pe dinafară...părea o căsuță modestă, de oameni obișnuiți. Nu avea zorzoane multe și nici nu era impunătoare. Însă avea acel ”ceva” care te făcea să o admiri, fără sa vrei. Micuță, prietenoasă...îți transmitea căldură și iubire. Fusese construită cu mâinile goale...de soții Luxurescu...chiar înainte cu un an de căsătoria lor. Fusese pus mult suflet în acea locuință...iar asta se simțea prin fiecare atingere a cărămizilor consumate de vreme. Pe ușa de la intrare puseseră o floare mov din lemn de brad...primită amintire de la străbunicul doamnei Amalia. Detaliul deosebit oferea un renume căsuței...astfel încât știai, fără probleme, că acolo stă o familie specială.
Până să bat la ușă, aceasta se deschise larg...iar în fața noastră apăru o femeie ce avea în jur de 50 de ani. Cu părul bogat și blond, prins într-un coc feminin...într-o rochie albă, lungă de cașmir. La gât avea un colier superb, albastru, ce se potrivea de minune cu ochii sclipitori, în același ton. (Îl primise de la nenea Aurel, atunci când sărbătoriseră Nunta de Argint. Acesta se reținuse de la mâncare multe luni de zile, tocmai pentru a-i face o surpriză frumoasă scumpei sale soții). Ținuta îi oferea o alură de înger, însă și tenul nebrăzdat o ajuta să arate ca la 40 de ani. Era doamna Amalia. Bucuroasă din cale-afară că am ajuns întregi la cină, ne-a poftit înăuntru, pentru a ne încălzi cu o ciorbă gustoasă de pui.
Pe canapeaua maronie, stătea cu o carte în față domnișoara Loredana. Era singurul copil al familiei Luxurescu. Studioasă, terminase două facultăți și învăța pentru a-și îndeplini visul de a deveni doctoră. Neavând bani să își plătească studiile, tindea la un loc la fără taxă. Astfel, mai citea câte ceva pe unde apuca. Deși în vârstă de 26 de ani, era nemăritată. Din cauză că se ingropase în cărți de mică, nu avusese nici timp, nici chef...să alerge după băieți. Nici acum nu ar fi vrut să își lase viitoarea carieră pentru a-și întemeia o familie. Era o femeie puternică și ambițioasă... Fixându-și un țel, ar fi fost în stare să citească biblioteci întregi pentru a ajunge unde și-a propus. Și cu toate că îmi dădea fiori inteligența ei peste medie, avea un suflet blând. Îți vorbea atât de frumos, încât ai fi fost dispus să o asculți ore în șir vorbind. Întotdeauna am asemănat-o cu o lebădă grațioasă. Avea mersul lent...și te vrăjea cu frumusețea ei. Cu ochii pătrunzători, ca și doamna Amalia, simțeai cum te afunzi în albastrul limpede ca cerul în amiaza mare...de pe chipul ei.
Când ne-a văzut intrând, a sărit ca arsă de pe canapea și ne-a îmbrățișat cu patimă. Ne considera ca fiind parte din familia ei. Ne-a așezat la masă, pentru că văzuse ce înfrigurate suntem. Pe masă ne așteptau bolurile de ciorbă aburindă. Am început să ne înfruptăm din felul principal, încât am golit farfuriile imediat. Toate am început să râdem de absurdul situației, însă nu a durat mult tot amuzamentul, căci doamna Amalia a adus imediat felul doi. Câte un copănel de pui, fript în tigaie alături de câțiva cartofi cu rozmarin. Nu era cine știe ce, însă pentru noi conta mai mult amosfera. Printre îmbucături și bancuri spuse de mine, începuse cu adevărat să se simtă atmosfera sărbătorilor de iarnă. În aer plutea ceva magic...pe lângă mirosul de mâncare delicioasă...si cel de brad proaspăt tăiat.

Până să îmi revin din senzația aceea deosebită, Loredana adusese odată cu plăcinta de mere și niște cadouri. Am rămas extrem de plăcut surprinsă, mai ales că nu mă așteptam la un asemenea gest din partea ei, știind că nu stă prea bine cu bănuții. Din bun simț, am desfăcut împreună cu Diana cutiuțele îmbrăcate în straie de iarnă, de față cu gazdele noastre. Primisem amândouă câte o broșă violet, în formă de fluturaș. Ne-am bucurat nespus de mult, deoarece, fiind obișnuite cu viața grea și săracă, orice lucrușor, cât de micuț, îl apreciem din suflet. Mai ales că atențiile de acum veneau din partea unei familii deosebite, ce o consideram ca și familia noastră...

Restul serii ni l-am petrecut cântând colinde lângă șemineul vechi... Înainte de a pleca, ajunsese și nenea Aurel acasă, tocmai la fix pentru a bea o cană de vin fiert cu toții. Ajunul Crăciunului are o semnificație aparte, atât pentru mine, cât și pentru sora mea. Noi asemănăm această sărbătoare sfântă cu...familia Luxurescu. Niște oameni iubitori, primitori și darnici...ce și-ar da chiar haina de pe ei, pentru a-ți face o bucurie și pentru a te simți ca acasă...atunci când te afli în sânul familiei lor. Avem parte de un Crăciun de vis, în fiecare an.

Articol scris pentru SuperBlog 2013.

2 comentarii

Write comentarii
Vienela
AUTHOR
Thursday, October 31, 2013 delete

Cum de nu am vazut pe site tocmai acel colier albastru? Tare mult imi place! La fel cum imi place si povestea ta!
Imi amintesc de zilele friguroase de iarna de acum 30 de ani, cand mergeam de la scoala direct la o prietena buna si cum mama ei imi dadea sa mananc ciorba simpla de cartofi. Acasa traiam bine, ai mei aveau bani seriosi, dar mie imi placea ciorba aia... :)

Reply
avatar
Pinky Rainbow
AUTHOR
Thursday, October 31, 2013 delete

Mie colierul albastru imi aminteste de Titanic! :)) Asa este, acum cativa ani...se apreciau lucrurile marunte, chiar si o simpla ciorba de cartofi mancata la cea mai buna prietena...te inveselea fara doar si poate!

Reply
avatar