Tulips and Sparkles: poveste

poveste

Showing posts with label poveste. Show all posts

Nu știu cum e posibil...dar până acum am invitat doar băieți pentru a scrie pe blogul meu. Cred că mi s-a acrit și mie de atâta roz și dulcegării, iar din când in când simt nevoia unei schimbări. Nici de data asta nu mă abat de la regulă, fiindcă am un invitat special... Un băiat al cărui blog l-am descoperit recent dar a reușit să mă facă din prima...o cititoare fidelă. Cred că este singura persoană băgată în blogroll fără pic de ezitare, după ce i-am citit primele două articole. Mai rar așa ceva.

Cel despre care vorbesc se numește Ionuț Gabriel Macau și scrie superb! Blogul lui m-a prins rău de tot, exact așa cum se întâmplă cu serialele alea din cauza cărora adormi atunci când ceilalți se trezesc... dar nu te culci până nu vezi încă 10 episoade. Exagerez, nu stau să citesc articole până se crapă de ziuă, însă ați prins voi ideea.

Altfel spus, stilul lui de a scrie este special în sensul cel mai bun posibil. Are el o chestie care te atrage până nu mai ai scăpare și te ține prizonier pe blogul lui. Repet, în sensul cel mai bun posibil. Bineînțeles că nu a putut scăpa nici el de gura mea (vorba vine, fiindcă nu a fost nevoie să insist), astfel încât l-am invitat să scrie pentru mine, pentru voi. Mi-am dorit să îl cunoașteți în mod oficial, să vă faceți o părere, iar apoi să îi răsfoiți blogul pentru că...mie îmi place la nebunie. Și sigur vă va plăcea și vouă. Doar știți că nu vă recomand orice. Oricum, în casa mea virtuală intră doar spuma blogosferei, domnule.

Ca să nu mă mai întind cu introducerea (deși aș baga acum sunetul tobelor...), vi-l prezint pe Ionuț. Sau Gabriel. Încă nu știu cum să îi spun, așa că îl voi lăsa pe el să ”vorbească”. Iar după ce citiți, vă rog să îl vizitați. Scrie despre viață și...din viață... Lectură plăcută!

Când Pinky mi-a spus că ar vrea să fiu musafir pe blogul ei, am fost surprins și un pic speriat. În primul rând, pentru că pe ea o citesc sute de oameni și aceștia au așteptări de la cine scrie la ea. În al doilea rând, pentru că scrie despre ceva cu totul diferit.

Ea scrie despre lucrurile frumoase din viață, despre rozul din micile întâmplări ce fac existența asta anostă mai colorată. Și eu scriu despre partea întunecată a lumii, culmea. M-a și întrebat de ce nu scriu despre lucruri fericite.

Îmi place să scriu despre ceea ce simt, ce știu cel mai bine. Despre dragoste, despre nefericirea ce vine de obicei după sau despre zidurile pe care le construim între noi. Pentru că aici este zona mea de confort, unde știu fiecare crăpătură din zidurile pe care le aminteam mai sus sau fiecare încercare de a le escalada. Scriu despre resemnare, ură, iubire sau nepăsare.

Sunt lucruri pe care daca nu le-aș scrie pe blog, nu ar fi auzite de nimeni. Știu că sună ciudat, dar odată ce te-ai obișnuit cu durerea, întunericul și lipsa fericirii, nu este chiar atât de rău. Găsești inspirație în singurătate, în amintirile ce ți se derulează în fața ochilor și în zâmbetul amar ce îți apare pe față când te gândești la iubire.

Mulți dintre voi veți spune...de ce ai alege o astfel de existență? O să vă spun că așa suntem unii dintre noi. Suntem altfel, simțim mai intens și nu suntem la fel de buni la a îngropa ceva în trecut. Dar iubim. Cu toată ființa și atât de mult încât simțim că te sufocă uneori. Nu știu nici acum dacă este un lucru bun sau nu.

Așa sunt eu și probabil și alții. Știu să spun mai multe despre mine. Unii aleg să vadă partea bună a vieții, minunile de zi cu zi. Eu văd întotdeauna partea ascunsă, simt pericolul ascuns în orice moment de fericire și parcă astept să văd norul acela întunecat la marginea privirii. Toate astea pentru câteva iubiri ce s-au terminat prost sau au rămas neîmplinite. Dar pot să spun că regrete nu există, chiar dacă nu pare o existență fericită.

Pentru fiecare rămas bun există o poveste frumoasă, o fată pe care am iubit-o și lucruri pe care le-am învățat. Fiecare cicatrice m-a făcut să admir lucrurile frumoase și să am grijă la pașii pe care îi fac acum.

P.S. Acum că am scris și asta, sper doar să nu îți fugă cititorii, Pinky :) .

- Probabil vor fugi...dar pe blogul tău! :)

Ora unsprezece dimineața. Locuința familiei Tomescu părea pustiită. Nici țipete de copil, nici mama care trebuia să strângă în fiecare zi jucăriile lui Vlad, ce stăteau încremenite prin fiecare colțișor al casei, îngrozite fiind de trezirea vulcanică a copilului.

- Mamă! strigă Vlad din toate puterile, nedându-se jos din pat.

Liniștea era asurzitoare. Parcă Timpul dănțuia pe masă, de mână cu Tăcerea. Făceau un cuplu perfect.

- Mamă, vino mai repede! Mi-e rău!

.......................................................................................

- Oare ce face femeia asta? După ce că e proastă, mai e și surdă! MAMĂ!!!

- Da, vin acum... răspunse o voce subțire, uimită de răcnetele copilului.

- De ce îți ia așa de mult să-mi răspunzi?! Este altceva mai important decât mine?

- Îi făceam patul Irinei. A plecat de dimineață. Iar are repetiții la teatru...

- Ce repetiții! Ce teatru! Lasă-mă cu aiurelile astea! Nu are ce face acasă și o bate vântul pe acolo!

- Nu vorbi așa! E sora ta...

- Contează? Doar știi că mă enervează! Ca și tine, de altfel!

- Hai, lasă copilăriile și spune-mi de ce m-ai chemat...

- Am febră, n-am mâncat nimic și totuși îmi vine să vomit...și nu mai pot de frig! Iar ție...îți arde de Irina!

- Of, măi copile! Ți-am zis eu să te îmbraci bine! În fiecare iarnă avem aceeași problemă! Adică...ce iarnă... În fiecare anotimp! Uneori cred că asta e menirea ta! Să te îmbolnăvești!

- Gata? Ai terminat cu filosofiile astea? Că deja m-ai plictisit! Dă-mi o pastilă, ceva... Că nu mai pot!

- Așteaptă...

Boala plutea în aer. O simțeai în fiecare particulă de praf, în fiecare trosnet al copacilor, în fiecare părticică a propriei ființe. Numai fulgii de nea alinau durerea singurătății, a nesiguranței zilei de mâine.

Era vineri.

Prima parte o găsiți aici.

Cam pe la începutul vremurilor, când în lumea largă erau doar zmei, prințese și pitici, trăia pe cel mai înalt vârf de munte o fetiță cât un ghemotoc. Și era atât de mică, de te minunai trei zile și trei nopți dacă o vedeai vreodată.

Timidă din cale-afară, nu mulți reușiseră să o zărească prin sat, căci ea stătea închisă în palatul alb ca neaua de când se crăpa de ziuă și până când răsăreau stelele. Iar în miez de noapte ieșea tiptil prin unul dintre hornurile palatului și își lua avânt de pe acoperiș, reușind să zboare până pe pajiștea de lângă lacul albastru și limpede ca lacrima. Acolo îi plăcea să petreacă întreaga noapte. Admira același peisaj seară de seară, însă nu se plictisea.

Totul era de o frumusețe aparte. Luna își făcea repetițiile de dans în oglinda lacului, în timp ce licuricii zburdau printre flori, luminând întreaga vale. Atmosfera era împlinită de mireasma emanată de sutele de lalele ce își făceau veacul pe pajiște, în timp ce liniștea era întreruptă de cântecul greierilor și murmurul cascadei.

Zâna stătea întinsă pe o frunză de alun și se bucura de farmecul locului. Aripile îi sclipeau atât de frumos, încât ai fi zis că are mii de pietre prețioase presărate peste ele. Era o făptură gingașă, cu mijlocul subțirel și părul bălai împletit într-o codiță ce îi cădea pe umăr. Avea o coroniță din flori mici, albe în creștetul capului, iar la mână o brățară în același stil. Se potriveau de minune cu rochița lungă din voal ce se ridica ușor la adierea vântului.

Din locul acela magic se putea vedea fără probleme palatul maiestuos al Zânei. Nimeni nu știa, însă, că era făcut din lucruri numai bune de mâncat, căci altfel toți sătenii s-ar fi gândit că e o idee bună să se înfrupte ca la un ospăț din el, până nu ar mai rămâne decât firimiturile în urmă.

Turnurile erau făcute din miez de lapte delicios, ferestrele din jeleu transparent, iar ușile fuseseră construite din pătrățele de ciocolată amăruie de către cel mai iscusit măgăruș din Împărăția Dulciurilor. Întregul castel părea atât de impunător, dar totodată atât de frumușel, încât îți lua ochii!

Pe dinăuntru, arăta și mai bine! În fiecare cameră mirosea a vată de zahăr, iar atunci când intrai în dormitorul imens al Zânei, rămâneai fără glas. Totul era de un alb imaculat. Scăunelele din brânză proaspătă, patul mare și înalt făcut din sutele de bucățele de Miez de lapte Natur, covorașele pufoase din pandișpan...toate te ispiteau să le guști! Pe pereți stăteau atârnate câteva picturi create de micuța Zână, cu peisajul care îi plăcea atât de mult. Semănau între ele, dar fiecare era deosebită în felul ei. După fiecare ieșire în aer liber, fetița se întorcea la castel și picta alt tablou. I se părea că lacul, pajiștea...devin tot mai frumoase pe zi ce trece. Mereu descoperea ceva nou, ceva mai fascinant decât în ziua anterioară...

Dar iată că de data asta copilița zăbovise prea mult timp adâncită în visare în mijlocul lalelelor. Soarele renăștea din propria cenușă și urca treptat pe cer. Până și el părea că seamănă cu o felie tăiată de miez de lapte! Astfel, Zâna noastră la prima bătaie din aripioare a și ajuns înapoi la palatul ei. Stând întreaga noapte pe malul lacului de cleștar, i se făcuse așa o foame...de îi venea să mănânce orice tamburel îi apărea în cale! Noroc că pe măsuța din bucătărie o așteptau cuminți câteva budinci minuscule de brânză cu căpșuni întregi deasupra. Cenușăreasa știa că aceea este mâncarea preferată a Zânei, așa că îi făcu surpriza de a aștepta-o cu masa pregătită. Micuța ronțăi cu poftă tot din farfurie, apoi se duse să se odihnească puțin în camera ei. Era cam obosită și știa că somnul de frumusețe este foarte important după fiecare masă sănătoasă!

Somn ușor, micuțo! Somn ușor și vouă, prinți, prințese, zmei și piticoți! Să ne auzim cu bine până la următoarea povestioară magică!

Articol scris pentru SuperBlog 2013.

Pe vremea când eram în liceu, visam să scriu o carte și să o scot pe piață atunci când aș fi împlinit 18 ani. Chiar mă apucasem de scris, însă din cauza unui motiv pe care nu mi-l amintesc, nu am reușit să îmi duc visul până la capăt. Astăzi am regăsit caietul în care îmi așterneam ideile, pe lângă alte poezii scrise special pentru orele de română. Așa că m-am gândit că ar fi drăguț să pun pe blog un fragment (pentru început) din ceea ce am scris. Recomand o ciocolată caldă alături de povestioara asta, căci ambele sunt potrivite pentru vremea de afară. Enjoy!

În orfelinatul de la marginea orașului era veselie mare. Baloane multicolore zburau ușor către tavanul măcinat de timp și de amintiri. Covoarele erau sufocate de razele de lumină ce pătrundeau în încăpere prin rănile ferestrelor.

Era sărbătoare. Căzuse prima ninsoare după ani buni de așteptare zadarnică. Era ca și cum Dumnezeu trimisese un zâmbet tuturor oamenilor prin acel fenomen al naturii. Buline firave și argintii de nea își făceau loc printre ramurile bătrâne și uscate ale copacilor, care parcă așteptau momentul acela pentru a vedea bucuria de pe fețele copiilor și a putrezi apoi în eternitate.

- Eva! strigă sora mai mare a fetiței de doi ani (care până la acea vârstă nu scosese nici măcar un sunet).

Liniște înmormântală. Peisajul sumbru dar totuși sclipitor, oferea senzația de oprire a timpului în loc. De visare.

- Eva! Ah, aici erai! Mă speriasem... Te-am căutat prin toată casa dar nu te-am găsit. Nu îmi imaginam că ești afară! Of...ai vrut să vezi cum ninge...

Fetița, îmbrăcată într-un sarafan roșiatic, stătea în grădina din curtea orfelinatului. Acolo, pe timp de vară, erau numai flori una și una, care se admirau una prin petalele celeilalte.

Eva stătea pe o bancă, în brațele tremurânde ale unui cireș bătut de vântul care părea să întețească fericirea de pe chipurile celor două surori.

- Știi, Eva... Asta e copacul copilăriei mele. Înainte să apari tu, lui îi împărtășeam bucuriile și tristețile mele, necazurile și întâmplările fericite. Când nu aveam ce mânca, el îmi oferea câte o cireașă. Eu îi mulțumeam prin a-i aduce o găleată de apă. Era singurul meu prieten. Mi-a fost loial. Mi-a fost și mamă și tată... și frate și soră... iar la umbra lui ocrotitoare am luat cele mai bune decizii...

Nu mai apucă să zică o vorbă, căci fetița se ridică în picioare, o privi în ochi pe Ana...și cu o lacrimă ce se prelingea lin din peștera întunecoasă pe lângă năsuc...

- Uite! îi spuse Eva surorii sale mai mari. Ana rămase înmărmurită. Nu mai clipea. Parcă nici măcar nu mai respira. Era năucită.

- Uite! spuse copila din nou, așteptând ca Ana să reacționeze.

- Poftim...? murmură aceasta ca și când vorbea cu o nălucă.

Eva îi zâmbi angelic. Ținea în palme o frunză ruginie uitată de vreme. Era ca un ultim rol din scena vieții Anei... Ca un ultim omagiu adus acelui cireș ce i-a fost ca o familie. Venise timpul ca vechii prieteni să își ia rămas bun.

În sfârșit cădea cortina pentru copacul devotat, renăscându-se o stea. Eva.

(To be continued...)

Ce părere aveți? Aveam stofă de scriitoare?

Tulips and Sparkles

The dark side of the moon - Ionut Gabriel Macau

O poveste și o ciocolată caldă! ♥ - PART II

Miez de poveste

O poveste și o ciocolată caldă! ♥

♥

Arhiva

Articole populare

Google Friend Connect

I Love | RO ♥

I love | EN ♥