Copilăria, un paradis pierdut
Numele meu este Katniss Everdeen și locuiesc în Districtul 12 al Panemului. Am avut o copilărie atât de grea, încât într-un timp, mă bântuia gândul să fug în pădure împreună cu prietenul meu cel mai bun, însă dragostea pe care o port surorii mele nu m-a lăsat să o părăsesc. Supraviețuiam de pe o zi pe alta, însă reușeam să mai vânez ilegal, pentru a-mi putea ajuta familia...
Probabil că ați auzit de mine...căci trăiesc în bibliotecile voastre de ceva vreme... Și deși s-au scris trei cărți despre povestea mea, nimeni nu ar putea să simtă vreodată suferințele suportate din momentul în care am fost aleasă să particip la Jocurile Foamei.
Cu toate că exist prin intermediul tușului așternut pe hârtie, sunt adusă la viață de persoanele care mă citesc. Iar în momentul în care paginile-mi sunt deschise, pot pătrunde în mintea cititorului, așa cum, la rândul lui, întră în pielea mea. Pot spune că facem schimb de roluri pentru câteva clipe, astfel încât, îmi pot da seama că acesta are impresia că se află acolo, în inima arenei, însă nu este nici pe departe așa! Sacrificiile făcute, oboseala, lupta pentru supraviețuire... Lucrurile astea le simți cu adevărat doar dacă ai trecut prin ceea ce am trecut eu! Întreaga experiență din arenă m-a maturizat peste noapte! Cu toate că niciodată nu m-am simțit ca un copil, întrucât trebuia să am grijă de mama și sora mea, participarea la Jocurile Foamei m-a făcut să apreciez mai mult viața, precum și valoarea oferită de fiecare amintire avută alături de prieteni și familie.
Prin intermediul celor care suflă praful de pe copertele cărților mele, am putut observa îndeaproape gândurile și comportamentul fiecăruia în parte. Mi s-a părut corect ca eu să învăț câte ceva despre cel care răsfoiește paginile poveștii mele, din moment ce el a avut ocazia să descopere adevărata față a lui Catnip.
Astfel, tot analizând persoanele din spatele copertelor, am ajuns la concluzia că majoritatea celor din ziua de azi ar da aproape orice pentru a se întoarce în timp, la momentele în care erau copii și nu aveau vreo grijă. Recunosc, pe una dintre cititoarele mele am reușit să o citesc mai ușor, căci dorul de copilărie era mai profund decât la oricine altcineva.
ÃŽÈ™i spunea adeseori faptul că timpul trece mult prea repede. Parcă ieri se juca în faÈ›a curÈ›ii, împreună cu toÈ›i copiii de pe stradă... ÃŽn fiecare seară, se prindeau de mâini È™i jucau ”Èšară, È›ară, vrem ostaÈ™i” până când trezeau vecinii din cauza râsetelor È™i veseliei. Maidanul prindea viață atunci când stabileau cine este măgăruÈ™ul între oi sau când se ascundeau prin tufiÈ™uri, pe după maÈ™ini sau prin propria curte, deÈ™i locul acela era interzis de regulamentul găștii. Uneori, când rămâneau fără idei în ale distracÈ›iei, avea loc urzeala mai multor trupe de copii, tocmai pentru a găsi cu ce să își ocupe timpul liber. Se mai nimerea câte cineva care să își dorească să deseneze cu cretă colorată pe asfalt, după care începea seria È›opăielilor caracteristice Șotronului. De aici până la Călcatea sau Friptea, mai era un singur pas...
Anii treceau, copilașii erau aleși...ori rațe, ori vânători...astfel încât, fetele ajunseseră să fie vânate de către băieți. Primul pupic pe obraz, prima floare (ruptă de la vecina) primită...prima invitație la o ciorbă de burtă...(da, cititoarea mea își amintește cu nostalgie momentul în care mama ei o căuta disperată pe toate străzile, neștiind că fata îndrăgostită până peste cap de colegul de la clasa a VII-a B, plecase fericită la o ciorbă de burtă împreună cu sufletul-pereche).
De aici, până la minÈ›itul părinÈ›ilor, nu a mai durat prea mult. ”Mă duc să mă plimb cu Maricica” însemna, de fapt, ”Mă duc să văd ce mai face Alex, că mi-e dor de el”. DeÈ™i băiatului îi ardea de alte lucruri, precum...să cucerească din ce în ce mai multe fete pe metrul pătrat, cititoarea mea era îndrăgostită lulea, fără să realizeze că mai încolo va ajunge să sufere în tăcere, citind ”Pe lângă plopii fără soÈ›” a lui Eminescu, întrucât credea cu ardoare că se potriveÈ™te dramei vieÈ›ii ei.
Acum, este conștientă de faptul că vremurile acelea au situat-o pe rampa de lansare către maturizare, ajutând-o să își formeze, ușor-ușor, caracterul. Încă mai suspină după clipele trecute, după bucuria oferită de jocurile puerile, după supărarea avută atunci când părinții o mai lăsau doar zece minute afară...
Ar fi sperat ca generația de copii din ziua de azi să poată face lucrurile ce le făcea ea când era mică, însă vremurile s-au schimbat mult... Trecerea de la jocurile copilăriei la jocurile vieții de adult se face extrem de rapid. Copiii nu se mai joacă pe stradă, nu mai profită de inocența vârstei. Orele petrecute pe tabletă sau cu ultimul model de telefon apărut în mână...își spun cuvântul.
Copilăria ar fi trebuit să rămână copilărie. Deși când era kinder își dorea să treacă timpul mai repede, să ajungă la vârsta fetelor mai mari, căci era impresionată de libertatea pe care o aveau, cititoarea mea regretă, într-o oarecare măsură, că a vrut să grăbească anii. Totuși, e fericită că s-a născut într-o perioadă în care tehnologia nu îți acapara viața și te lăsa să savurezi la cote maxime fiecare moment frumos, fără să te enervezi din cauza proastei conexiuni la internet, ce nu te lasă să dai mai repede check-in. Și-ar dori ca generația asta nouă să se bucure de copilărie, pentru a nu regreta mai târziu că toată pruncia lor se rezumă la un cont de Facebook...
Vorbind în numele meu acum, simt că în adâncul sufletului meu de carte, aș vrea ca cei ce nu știu să aprecieze frumusețea unui moment, copiii ce și-au pierdut inocența printre planșele de joc pe calculator, să fie înscriși într-o Școala de Luptă, astfel încât, dacă tot nu au de gând să profite de viața ce le-a fost oferită, măcar să își găsească o ocupație mai reală. Care să îi sustragă din lumea virtuală și să le deschidă ochii pentru a vedea minunățiile din jurul lor, precum și prietenii tangibili care le-ar putea fi alături întreaga viață. Așa cum am apreciat de mică lucrurile mărunte, precum și viața în adevăratul sens al cuvântului, mi-aș dori ca ceilalți (fără să treacă, neapărat, prin greutățile prin care am trecut eu) să profite de copilărie și familie...
Da... Dintr-un copil, te transformi în adult, fără să vrei, fără să ai habar de ce se întâmplă printr-o simplă bătaie din gene. Trecerea e bruscă și nemiloasă. Timpul nu te întreabă dacă ești pregătit să lași jocurile infantile pentru jocurile oamenilor mari. Timpul te sancționează, fie că ești de acord sau nu. Și te trezești, peste noapte, în arenă, fiind obligat să joci după regulile adulților.
Articol scris pentru SuperBlog 2013.
