Au trecut doi ani de când am vorbit despre asta. Doi ani de când mi s-a spus că am Alzheimer. În timpul ăsta boala a avansat. Știu asta. Simt asta. Deși cu fiecare zi ce trece mă simt tot mai captiv în propriul creier, mai am și momente de luciditate.

Dar în cea mai mare parte a timpului... nu știu cine sunt. Nu știu cine am fost, nu știu de ce sunt aici. Petrec ore în șir stând în pat, uitându-mă pe pereți. Am analizat tavanul dormitorului de atâtea ori, sperând că voi afla ce mi se înâmplă. Știu câ sunt bătrân, știu că sunt bolnav, dar nu înțeleg de ce mi se întâmplă mie toate astea. Aș vrea ca zgomotul ăsta infernal pe care îl aud tot timpul să înceteze. Mă înnebunește. Din cauza lui nu sunt atent atunci când mi se vorbește, nici măcar nu găsesc vreun rost cuvintelor care îmi sunt adresate. E frustrantă situația în care mă aflu, dar nici putere să mă enervez nu mai am. Acum doi ani eram mai agresiv, mă puteam certa din orice, fiindcă totul mi se părea suspect. Credeam că familia îmi vrea răul, voiam să plec de acasă...

Dar acum nu mai am astfel de gânduri. Boala m-a potolit. Boala mi-a liniștit creierul ce cândva se revolta, dar parcă a făcut-o prea repede și fără milă. Uneori nu-mi amintesc numele propriilor copii sau nepoți. Uneori ies din casă fără să știu de ce. Alteori mă duc în altă cameră cu un scop anume, dar până ajung acolo uit motivul pentru care m-am ridicat din pat.

Într-o noapte, când toată lumea dormea am vrut să văd dacă mai am papucii afară, în fața ușii. După ce am verificat, am uitat să o închid și a stat deschisă până spre dimineață. Se făcuse frig pe hol, fiindcă e frig în fiecare decembrie, dar nu mi-a trecut prin cap că odată ce am deschis ușa ar fi trebuit să o închid în urma mea. Însă nu sunt eu vinovat. Alzheimer-ul ăsta nenorocit mi-a luat puterea de a gândi! Și nu de puține ori am căzut din cauza amețelilor. Cred că tot atrofierea creierului îmi provoacă senzațiile astea ciudate, altfel nu-mi explic de ce cad brusc din picioare...

Am obosit. Am obosit să mă lupt cu boala asta necruțătoare. Am obosit să lupt, am obosit să fiu un străin chiar și pentru mine însumi. Nu mai vreau să am demență! Dar știu că nu am scăpare... Am fost un om ce a iubit și a fost iubit timp de 80 de ani, iar acum nici nu-mi amintesc de vremurile alea. Nu-mi amintesc nici măcar când am mâncat ultima dată, așa de rău am ajuns. Eu nu-mi mai aparțin. De acum aparțin doar bolii și deși am fost și încă sunt tratat, boala face în continuare ceea ce vrea cu mine. Nu eu sunt cel care ia decizii, nu eu sunt cel pe care îl vede toată lumea și despre care vorbește toată lumea. 

Eu am fost... Dar nu mai sunt și nici nu voi mai fi.

Și sper că familia mea va înțelege aceste lucruri, dar nu atunci când va fi prea târziu. Dacă multe s-au schimbat în ultimii doi ani, un lucru știu sigur că a rămas la fel - copiii mei nu vor să înțeleagă faptul că deși boala a pus stăpânire pe mine, eu încă sunt soț, tată, bunic. Încă sunt o persoană, cu toate că sunt prizonier în închisoarea propriei minți.

Câteodată, atunci când văd că nimeni nu-mi oferă înțelegere, îmi vine să plâng. Mă simt foarte singur și neputincios, nimeni nu îmi este alături, chiar dacă tânjesc după alinare și o vorbă bună. Mi se rupe sufletul și simt că acesta se ofilește odată cu al meu creier în momentele în care copiii țipă la mine din cele mai nesemnificative motive. Ei sunt conștienți de gravitatea Alzheimer-ului, dar parcă se așteaptă ca eu să gândesc și să reacționez ca un om normal și sănătos. Nu știu de ce nu mă înțeleg... Nu știu de ce nu mai au răbdare cu mine. Uneori ei fac haz de necaz, însă nu e nimic amuzant în a-ți pierde mințile. Oricui i se poate întâmpla asta. Nu eu am ales boala, ci ea m-a ales pe mine...

Am nevoie de familia mea. De copiii și nepoții pe care i-am crescut cu tot dragul. Am nevoie de înțelegerea și dragostea lor într-o lume pe care o cunosc doar eu și în care sunt mai singur și mai neajutorat ca niciodată. 

Am nevoie să știu că este cineva aici pentru mine. Acum, când îmi este cel mai greu... am nevoie de familia mea.

Acest filmuleț este despre un experiment prin intermediul căruia poți vedea cum este să ai Alzheimer. Pe mine, nepoata celui despre care am scris, m-a făcut să mă îngrozesc și să îmi pară mult mai rău pentru bunicul meu, cel care trece prin așa ceva în fiecare zi.