Astăzi am musafiri!!! Pe cine? Pe Bianca Badea, tiza mea! Dacă nu știați, este posesoarea blogului Nympehtamine. Este una dintre SUPERbloggerițele mele preferate, așa că am invitat-o în căsuța mea virtuală, înainte să plece în America. Da, noi suntem superbloggerițele care umblă creanga, în această vară! Yuhuuu!!!

Acum vă las în compania invitatei mele, dar nu înainte de a-i mulțumi pentru articolul acesta frumos! :)

Suntem tăceri întinse peste trupurile noastre prea obosite să se ridice și peste inimi mari, dar prea grele să mai bată. Suntem cioburi ascuțite săpând în plămâni prea fragili să mai poată respira. Suntem tremuratul nervos al pământului prea supărat de sub picioarele noastre. Suntem neiertarea amară și țipetele unei lumi prea mari pentru sufletul nostru mic. Suntem spații goale și găuri negre în universul infinit.

Fericirea noastră e în vacanță.

Viața e ca un trotuar, mi-a spus el. E ca un trotuar, iar regretele, durerea și lacrimile sunt crăpăturile pe care uneori e imposibil să le reumpli cu ciment.

E murdar în cealaltă cameră; o respirație nesigură, un tremur de oase. Toți suntem răniți, dragă, dar adevărul este că unii sunt doar goi pe dinăuntru. Totul e mort în ei și nimic nu îi mai poate reînvia.

Nu moartea bate la ușa lor. Ei bat la ușa morții.

Dragul meu, noi din ce categorie facem parte?

Poate într-o zi o să învăț că oasele mele sunt din calciu și nu din sticlă, că fumatul nu are nimic poetic și că rosul unghiilor nu e un semn de inteligență.

Am putea fi un râu ce curge la vale ca și când l-ar urmări cineva. Am putea fi un foc pe care nu l-ar stinge nimeni (Eu aș fi cenușa dacă el ar fi flacăra). Sau poate doar o rafală de vânt pe care nu ar putea-o opri nimeni.

Poate am putea trăi într-o peșteră, departe de zgomot și durere sau poate am trăi în nori și am mânca vise toată ziua. Poate o să prindem licurici și o să-i rugăm să stea aprinși încă un minuțel ca să ne putem privi mai mult.

Aș vrea să îmi pot îmbutelia toate fricile și durerile, iar apoi să sparg sticla cu tot ce conține. Aș vrea să închid ochii și să-mi găsesc alinarea în tăcere sau poate o să învăț că e ok să nu zbor.

Poate o să învăț să fiu fericită pe pământ.

Aș vrea să am o oglindă care să-mi arate o lume neatinsă de suferință, plină de căldura sufletească a oamenilor și nu rece ca gheața. O lume în care inimile să rămână întregi și umplute cu iubire, nu cu ură. O lume unde prietenii există și unde dragostea  nu creează lacrimi ce-mi tulbură privirea.

Cerul e gol astăzi, exact ca inima mea.