Complexul Apicol Veceslav Harnaj lansează gama denumită Apidermin Lejer. Cu această ocazie, noi avem posibilitatea de a testa produsele care fac parte din noua gamă, fie că suntem bloggerițe, youtuberițe, sau că avem un simplu cont de Instagram, Facebook sau Pinterest.
Dacă vreți să vă înscrieți, trebuie doar să trimiteți un mail la marketing@complex-apicol.ro și să solicitați condițiile de participare. Nimic mai simplu!
După ce le primiți, vi se vor trimite produsele Apidermin Lejer, în varianta full size:
lapte demachiant lejer
loțiune tonică hidratantă
cremă lejeră regenerantă de noapte
cremă lejeră regenerantă de zi
Pentru mine, un ten fericit este acela care radiază de sănătate, tenul îngrijit cu sfințenie în fiecare dimineață și seară, cu produse naturale, în formulă lejeră, care să nu îl agreseze. Un ten fericit este cel răsfățat cu produse calitative, perfecte pentru categoria la care se încadrează acel tip de ten.
Cam atât despre campania de testare Apidermin Lejer! Vă invit să testăm împreună noua gamă! :)
Toată lumea a aflat că sunt înscrisă în programul Work & Travel și că mai e o lună și plec. Însă nu sunt multe persoane care știu ce agenție am ales... Tocmai de aceea scriu acest articol.
Atunci când faci un pas atât de mare, este foaaarte important să alegi o agenÈ›ie bună, cu oameni care È™tiu ce fac, cărora le pasă de tine, care te ajută, indiferent de problema pe care o ai. Am auzit lucruri destul de proaste despre unele agenÈ›ii (nu, nu e vorba de una singură), aÈ™a că am cercetat destul de mult ”piaÈ›a” È™i din recomandările prietenilor, am decis să mă înscriu la GTS (www.gotosua.ro).
Credeți-mă când vă spun, din octombrie până în aprilie am stresat coordonatorii cu fel și fel de întrebări. De la cele mai ciudate, până la cele mai importante, iar cei de la GTS mi-au răspuns de fiecare dată la mail-uri, la telefon, m-au ajutat să completez ce nu știam, m-au lămurit și m-au liniștit când intram în panică.
Deși pentru unii pare simplu să pleci în America, vă spun eu: NU E! Ai nevoie de un miliard de acte, de semnături, ștampile, chitanțe, cazier. Trebuie să completezi formulare, să alergi în toate direcțiile pentru a face rost de fiecare act în parte și să faci totul ca la carte. Bineînțeles că de multe lucruri s-au ocupat cei de la agenție, însă nu pot face coordonatorii totul pentru tine... Trebuie să te descurci, să faci rost de tot ce îți trebuie! Iar în cazul în care nu înțelegi ceva, cei de la agenție să fie capabili să te ajute! Și să își dorească să facă asta! Pentru că am auzit de la mulți studenți că agenția X nu își bate capul cu cei care au probleme sau întrebări, că agenția Y nu răspunde la telefon sau la mail-uri... Povești sunt destule, tocmai de aceea trebuie să alegi cea mai potrivită agenție, cea mai serioasă.
Iar eu vă spun cu mâna pe inimă că am ales cea mai bună agenție. Sincer. Nu am avut nici măcar o problemă. Coordonatorii au fost drăguți de fiecare dată, mi-au sărit în ajutor, mi-au vorbit frumos. Niște profesioniști! Exact așa cum mă așteptam! Din acest motiv îi laud și îi recomand! Pentru că sunt foarte, foarte mulțumită de serviciile agenției GTS și cu siguranță, la anul, tot așa voi alege!
Acum ceva timp, întâmplător, am auzit niște lucruri cam urâte de la CINEVA despre GTS, lucruri care m-au uimit, dar nu m-au speriat. Îmi dădusem seama că sunt simple vorbe aruncate în vânt, uite-așa, că e vorba de concurență, însă nu a fost frumos ce s-a întâmplat! NU a fost frumos ce mi s-a spus! De ce să arunci cu noroi în ceilalți? De ce să sperii un student, spunând câte în lună și în stele despre agenția cu care el merge în State? Din răutate? Din invidie? Din răzbunare? Habar nu am. Însă rușine celui/celei care a spus așa ceva! Deși nu aveam o părere extraordinară despre agenția la care lucrează acea persoană, ci mai degrabă îmi era indiferentă, acum chiar că mi s-a întors stomacul pe dos. Și îmi pare rău să spun asta!
Tot ce contează este că eu mi-am făcut o părere super bună despre GTS. Până la urmă, părerile studenților sunt esențiale, nu ale celor care muncesc la agenția concurentă și se trezesc vorbind, doar ca să se afle în treabă!
De mult timp voiam să scriu asta, dar abia acum am prins momentul. Susțin și semnez! Sunt fană GTS și aș băga mâna în foc pentru această agenție!
P.S. Articolul nu este un advertorial. Pur și simplu mi-am scris părerea și am vorbit din proprie experiență!
Da, peste fix o lună voi fi în avion, în drum spre New York!!!! ♥
AÈ™tept de atâta timp momentul ăsta... încât îmi doresc să treacă săptămânile mai repede. Acum câțiva ani, dădusem un check-in în joacă, pe Facebook, negândindu-mă că voi ajunge, cu adevărat pe aeroportul JFK. Dar iată că voi ajunge! PESTE O LUNÄ‚! Whaaaaat? ♥ ♥ ♥
Deși aș fi putut ateriza în Chicago, am ales New York-ul, pentru că cel mai mare vis al meu este să văd acest oraș. Și doar ideea ca îl voi vedea din prima, îmi dă fiori. Cel mai tare lucru mi se pare acela că voi avea la dispoziție vreo 10 ore să îl vizitez, scăzând, desigur, orele scurse până trec de securitate, până îmi recuperez bagajele...
Apoi mă va aștepta un drum luuuuung până în orășelul unde îmi voi petrece întreaga vară. Doamne, abia aștept!!! Deja îmi cunosc colegii (români) și sunt convinsă că ne așteaptă o experiență americană pe cinste! Muncă și distracție cât cuprinde!!!
Odată cu împlinirea a 15 ani de la producerea primului iaurt în fabrica din România (pe 15 mai), site-ul Danone s-a înnoit, și-a luat hăinuțe noi. Unele mai frumoase, zic eu.
Acum, cel mai zâmbăreț site este mai aerisit, mai curat, mai accesibil. Astăzi l-am citit din scoarță în scoarță și am aflat o mulțime de informații noi și utile, totodată. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant, fiindcă majoritatea site-urilor nu oferă cititorilor decât o simplă expoziție a produselor, nimic mai mult.
În schimb, Danone ne arată în detaliu: care sunt etapele obținerii iaurtului, ce conține acesta, care sunt beneficiile consumării lui, precum și o scurtă istorie a iaurturilor Danone în România.
Sursă foto: www.danone.ro
Cea mai utilă rubrică mi s-a părut aceea denumită ”ȘtiaÈ›i că”, deoarece am putut descoperi adevărul din spatele miturilor. De exemplu, zvonul conform căruia bacteriile din iaurt sunt de origine vaginală sau fecală, a fost cel care m-a îngrozit timp de câțiva ani, însă cei de la Danone ne lămuresc, spunând că iaurturile lor conÈ›in doar bacteriile benefice obÈ›inute prin izolarea lor din produsele lactate.
Pe de altă parte, privind în ansamblu întregul site, am constatat că nu există multe lucruri care să îmi zdruncine imaginea bună pe care mi-am format-o despre acesta. Așa cum am spus și mai devreme, site-ul este foarte bine pus la punct, fundalul alb oferă senzația unei căsuțe virtuale foarte spațioase, având ocazia să ne relaxăm privirea, în timp ce suntem asaltați de informații folositoare.
Totuși, ceea ce îmi displace este așezarea în pagină a textelor. Deși articolele nu sunt lungi și plictisitoare, deși pozele sunt așezate perfect, scrisul nealiniat îmi distrage atenția, mă jenează. Acest lucru cred că se datorează faptului că eu întotdeauna aliniez stânga-dreapta fiecare paragraf, iar ochii mei observă orice schimbare, din punct de vedere al așezării în pagină.
De asemenea, ca un fel de recomandare, aș spune în felul următor: acolo unde ne sunt prezentate produsele, aș mai introduce prețul fiecăruia și câte o idee, câte o sugestie în sensul consumării lor.
- Oare cu ce aș putea mânca, la micul dejun, iaurtul Activia?
- Dar smântâna Casa Bună? Cu ce fel de mâncare să o ”asortez”?
În rest, noua garderobă a site-ului mi se pare extrem de drăguță. Nici extravagantă, nici foarte simplă, ci elegantă. Categoriile sunt exact așa cum ar trebui să fie, iar consumatorii de iaurturi Danone nu ies nemulțumiți de pe site. Aici se găsesc răspunsurile oricăror întrebări, astfel încât fiecare nelămurire își găsește nașul, cu siguranță.
Sursă foto: www.danone.ro
În concluzie, noul site Danone este foarte ok, se încarcă repede, nu există imagini sau culori prea stridente, care să îngreuneze cititul, aceste lucruri nefăcându-ne doar să gustăm viața zâmbind, ci și să citim informații interesante despre Danone, zâmbind.
Acum vreo 10 zile am primit produsele The One by Oriflame și le-am pus la treabă în secunda imediat următoare. De atunci le tot testez, nu prea am mai folosit altceva, întrucât a cam fost dragoste la prima utilizare cu unele dintre ele, așa că nu le-am mai lăsat deoparte...
Astăzi vă voi spune părerea mea despre această gamă și, bineînțeles, produsele le veți putea vedea în toată splendoarea lor.
THE ONE - Illuskin Powder
(49.90 lei - 32.99 lei)
Pudra asta este genială. De obicei, eu nu foloseam așa ceva, fiindcă tenului meu nu îi făcea bine pudra aplicată peste fondul de ten. Însă, am observat că singura pe care fața mea o agreează este pudra The One Illuskin.
Eu am primit nuanța medium și mi se potrivește perfect. Este o pudră cu textură light, nu încarcă tenul, se întinde foarte bine și îmi place mult!
Ambalajul este unul practic, făcut dintr-un plastic dur, se deschide ușor, nu îți rupi degetele trăgând de capac. Vine la pachet cu un burețel, dar eu nu îl folosesc.
THE ONE - Illuskin Foundation
(44.90 lei - 27.99 lei)
Din nefericire, am primit o nuanță mult prea închisă (Natural Beige), ce nu mi se potrivește deloc. Din câte am văzut în catalog, este penultima nuanță (din 6), deci vă dați seamă cât de închisă este culoarea acestui fond de ten.
Cu toate astea, l-am testat, nu are o acoperire foarte mare, însă ceea ce mi se pare un plus este faptul că are SPF 20. Sper să îl pot folosi la vară, când mă voi bronza, sau măcar să îl mai deschid cu niște cremă.
THE ONE - Illuskin Concealer
(17.90 lei - 9.99 lei)
Acest corector a urcat pe primul loc în topul produselor mele preferate din ultima vreme. Este foarte, foarte bun, acoperă cearcănele extrem de bine, are o textură lejeră și oferă o anumită strălucire, încât îți acoperă cu brio, orice urmă de oboseală.
De asemenea, nici micile imperfecțiuni ale tenului nu pot face față acestui produs-minune. Eu am primit Nude Beige și mi se potrivește destul de bine, chiar dacă este cea mai închisă nuanță din catalog.
THE ONE - Colour Impact Cream Eye Shadow
(34.90 lei - 19.99 lei)
Iată că am ajuns la cea mai frumoasă parte a articolului - fardul cremă pentru pleoape!
Trei nuanțe au ajuns în mâinile mele și sunt foarte încântată de ele! Pigmentate, super cremoase, strălucitoare, rezistente, de impact!
Nuanța Beige Pearl (cea de mai sus) este perfectă. PERFECTĂ! Arată excepțional în combinație cu Golden Brown (cea de mai jos).
Ultima, dar nu cea din urmă, este Olive Green. Altă culoare superbă. Păcat că până acum nu am folosit-o, deoarece eu am ochii verzi și nu cred că ar da bine. Poate reușesc să îi găsesc un mod de utilizare, că e mult prea frumoasă pentru a fi dată uitării!
Recipientele sunt solide și fardurile sunt păstrate în siguranță. Nu prea obișnuiesc să le aplic cu degetele, pentru că risc să rămân cu fard sub unghiuțe, așa că utilizez pensulele de la Real Techniques de fiecare dată când am chef să mă aranjez.
Am făcut și niște swatch-uri... Nu-i așa că arată incredibil?
THE ONE - Volume Blast Mascara
(27.90 lei - 17.99 lei)
De fel, am genele lungi și voluminoase. Ce îmi place la acest rimel este că pe lângă extra volum, mi se pare că e și waterproof. Am ochii sensibili și când nu port ochelarii de soare, îmi dau lacrimile imediat cum scot capul în lume, din cauza soarelui sau vântului.
De când l-am folosit, nu am mai dus grija rimelului curs!
THE ONE - Power Shine Lip Gloss
(26.90 lei - 15.99 lei)
Două lip gloss-uri strălucitoare, dintre care preferatul meu este Rose Glacier (cel din poza de mai sus).
Nuanța Trendy Berry arată super bine pe buze! Le oferă acestora luciu 3D, devenind, brusc, mai apetisante. Ce fată nu își dorește asta?!
Cel mai fain este că gloss-urile astea nu sunt lipicioase! Din punctul meu de vedere, ăsta este un reper pentru produsele de calitate. Sincer vă spun.
THE ONE - Long Wear Nail Polish
(ojele încă nu au apărut în catalog)
Două nuanțe exact pe gustul meu: Orchid și Cappucino. Sticluțele sunt foarte practice și sigure. Simți atunci când se închid cum trebuie, lucru pe care nu l-am mai văzut la alte oje.
Cappucino am purtat-o două zile, însă nu ne-am înțeles prea bine. Din prima zi mi-a sărit puțin, dar m-am gândit că nu ar fi ok să judec produsul din prima, așa că am mai stat cu ea pe unghii și a doua zi.
După ce am spălat vasele și am mai făcut treabă prin casă, oja mi se decojise deja până la mijlocul unghiilor. De atunci nu am mai folosit-o, însă am de gând să îi mai acord o șansă, fiindcă este foarte, foarte frumoasă! Atât Cappucino, cât și Orchid mi se par niște culori potrivite personalității mele puternice!
Pe final, trebuie să recunosc că noua gamă Oriflame - The One, mi se pare super, din toate punctele de vedere. Sunt FOARTE încântată de produsele pe care le-am primit și le recomand din toată inima! :)
Ieri nu am stat acasă deloc. Am fost plecată de la ora 14:00 și m-am întors pe la 23:00, însă am meritat puțină relaxare, departe de computer...
M-am răsfățat și cu un machiaj super frumos, făcut de o bună prietenă, așa că ziua a fost completă. Fetele care sunt din Constanța pot beneficia, de asemenea, de serviciile celei care s-a ocupat de mine. Mândrelor, doar dați-mi un semn și vă pun în legătură cu artista constănțeancă, ok? :)
Acum vă las o poză cu mine, cu makeup-ul superb... Nu prea am chef să mă întind la scris, așa că am ales o postare mai light pentru un început de săptămână frumos! :)
P.S. Îmi pare rău, dar nu mă mai pot dezlipi de urechiușele lui Minnie! :P
Work & Travel USA: Totul despre Ambasadă și viză
Sunt una dintre persoanele care și-au dorit din tot sufletul să vadă America. Descoperind programul Work & Travel, mi-am dat seama că, pentru început, asta e cea mai bună soluție să ajung acolo, să îmi văd visul cu ochii.
Singurul lucru care m-ar fi putut împiedica să plec ar fi fost viza. Sinceră să fiu, de momentul interviului la Ambasadă mi-a fost cel mai frică. Deși nu am avut restanțe, teama era încă prezentă. Și mi se pare normal, doar sunt om. Nu e ceva neobișnuit să mă cuprindă emoțiile într-o situație ca asta.
Anyway... Vreau să vă povestesc despre experiența mea și să vă dau câteva sfaturi, precum și o listă cu întrebări posibile și, desigur, broșura pe care am primit-o în aprilie. O puteți citi până o veți primi și voi atunci când sunteți programați la viză.
Odihniți-vă înainte de a merge la viză! Doar nu vreți să vă prezentați în fața consulului cu cearcăne și fără chef de viață, din lipsă de somn, nu?
DuceÈ›i-vă cât mai devreme la Ambasadă! DeÈ™i sunteÈ›i programaÈ›i la o anumită oră, nu se È›ine cont decât de ”Primul veni, primul servit”! Eu am stat două ore È™i jumătate la coadă, în stradă È™i am intrat cu o oră mai târziu în Ambasadă, fiindcă deÈ™i am ajuns la 7:30 dimineaÈ›a, erau câteva sute de studenÈ›i înaintea mea! Astfel, am trecut de securitate abia pe la ora 10, cu toate că la interviu ar fi trebuit să fiu la ora 9.
Nu vă luați tableta, laptopul sau alte electronice mari la voi! Telefonul este singurul pe care trebuie să îl aveți, bineînțeles, asta în cazul electronicelor. Totuși, nu vă gândiți că veți intra cu el în Ambasadă. Acolo este securitate maximă și singurele lucruri pe care le veți avea la voi vor fi actele. Atât. Restul se lasă la prietenii care stau la coadă, la rudele care vă așteaptă în mașină și unde mai vreți voi.
Nu mergeți cu rucsacul! Nu vă vor lăsa să intrați cu el în Ambasadă. De fapt, nu îl puteți păstra nici măcar în prima clădire, cea prin care treceți de detectorul de metale!
Nu faceți poze! Eu chiar am o problemă cu treaba asta. Deși erau afișe pe acolo, unii se trezeau să pozeze Ambasada. Fraților, chiar dacă nu ați fi atenționați, nu vă gândiți puțin că NU aveți voie să pozați Ambasada? Este logic! Sunt camere de filmat peste tot, vă observă ăia de la securitate, indiferent de locul în care sunteți așezati la coadă! Când am fost eu acolo, în fața mea era un tip care făcea poze într-o veselie. Nu au trecut două minute, că a venit un jandarm exact la el și l-a luat (probabil ca să îi arate pozele și să le șteargă de față cu el), apoi s-a întors băiatul la locul lui. După cât timp? Hmm, 10-15 minute! Așa că mai bine stați cuminți și nu faceți poze, ca să nu intrați în belele.
Relaxați-vă! Nu vă ia nimeni gâtul, deși în momentele alea pare că s-ar putea întâmpla asta. Credeți-mă, ȘTIU că veți fi super emoționați, dar măcar să rămâneți calmi și stăpâni pe voi. Așteptatul la coadă (ținând cont că înaintea voastră ar putea fi chiar și 300 de persoane) nu va fi prea ușor de digerat. Nu știu ce fel de oameni sunteți voi, dar eu mă agit foarte tare până să ajung în fața faptului împlinit, așa că atunci când am ajuns la Ambasadă m-am calmat (cât de cât), parcă îmi luau ceilalți studenți din emoții.
Fiți FOARTE atenți! Când intrați în Ambasadă, veți primi câte un număr de ordine. Există un robot care va striga numărul vostru și ghișeul la care trebuie să mergeți. De asemenea, sunt vreo două - trei panouri pe care vor apărea aceleași lucruri: numărul și ghișeul! De ce spun că trebuie să fiți atenți? Fiindcă în Ambasadă este aglomerație, gălăgie și robotul vorbește repede! Cred că la fiecare două secunde spune numărul altcuiva! Riscați să pierdeți tot, din lipsă de atenție! Ceea ce nu e ok!
Citiți broșura pe care o primiți! Sunt șanse foarte mari să fiți întrebați de drepturile voastre! Acestea sunt trecute acolo și nici nu sunt multe!
Dacă aveți restanțe multe, găsiți o scuză bună! Trebuie să convingeți consulul că voi, de fapt, sunteți studenți silitori, că aveți de gând să vă țineți de carte, să vă continuați studiile, să vă dați examenele înainte să plecați, să studiați intens pentru a le lua. Altfel, va crede că v-ați lăsat păgubași, fiindcă vreți să rămâneți amanet prin America, așa că nu mai are rost să învățați. Niște scuze foarte bune vă ajută mai mult decât credeți! Deci, dacă aveți restanțe, este necesar să vă faceți discursul de acasă! Interesați-vă din timp, aflați care sunt cele mai bune explicații pentru cazul vostru.
Acestea sunt întrebările posibile. Nu ar fi rău să vă pregătiți niște răspunsuri, dar să nu le învățați pe de rost, că ar fi aiurea. Doar să aveți o idee în cap, ca să nu vă blocați în fața consulului.
La ce facultate ești?
Ce studiezi acolo?
În ce an de facultate ești?
Câți ani studiezi, în total?
De ce ai ales să studiezi la această facultate?
Ce ți-ai dori să vizitezi în SUA?
Pe ce post vei lucra?
De ce ți-ai ales acest post?
Cu cine vei merge în SUA?
De ce ai ales să mergi în SUA?
Ce ai de gând să faci când te vei întoarce în România?
Când vei pleca și când te vei întoarce din SUA? / Cât vei sta în SUA?
Cunoști pe cineva care se află în SUA? Ai rude / prieteni pe acolo?
Care este motivul pentru care ai restanțe / note mici?
Dacă ai mai fost în SUA, unde ai lucrat în anii trecuți și ce ai vizitat?
De ce vrei să te reîntorci în SUA?
Dacă ai putea să schimbi ceva în țara ta, care ar fi acel lucru?
Ai mai avut vreun job până acum?
Ce vei face după ce îți vei termina studiile?
Unde vei lucra în SUA? Cu ce te vei ocupa, mai exact?
Cum sunt notele tale până acum? / Ești mulțumit de notele tale? / Ce părere ai despre notele tale?
Ai citit pamfletul Wilberforce?
Ce drepturi ai?
Ce reprezintă pentru tine aceste drepturi?
De ce ai aceste drepturi? / Care este scopul acestora?
Ce fac părinții tăi? Ce posturi ocupă?
Ai mai vizitat alte țări?
Cine plătește pentru acest program?
Unde vei locui?
Cum se numește hotelul unde vei locui?
Pe 11 aprilie eram programată. La 9 dimineața. Deși am ajuns în fața Ambasadei la 7:30, era o GRĂMADĂ de lume înaintea mea. După ce m-am îngrozit, m-am așezat, frumos la coadă. În stradă. Pe trotuar, adică. Erau vreo 200-300 de oameni în fața mea, deci aveam de așteptat, nu glumă. Bine că măcar eram îmbrăcată bine, fiindcă era destul de rece afară.
Pe la ora 8 au început să iasă din Ambasadă, studenți cu viza luată. Li se vedea fericirea pe chipuri. Bineînțeles că ne mai ziceau și nouă, amărâților degerați, cum a fost, ce întrebări li s-au pus etc. Între timp, noi avansam. Nu aveam nici timp să ne plictisim, că mai vedeam ba câte un jandarm care își ținea pistolul în toc, ba un bărbat de la SRI cu o pușcă... Magică senzație! Eram înconjurați de pistoale, puști și camere de filmat.
Înaintam, înaintam cam greu, dar totuși înaintam. Stătea unul în spatele meu și vorbea cu fetele care îl însoțeau, însă nu observa că mă înghesuie și că mai are puțin și mi se urcă-n cap, din cauză că voia să fie cât mai aproape de prietenele lui. Îmi venea să îi zic vreo două, dar nu aveam de gând să-mi stric zen-ul, așa că mi-am ținut nervișorii în frâu. Vedeți, că veți da de mulți nesimțiți. Mai era un grupuleț de fete înaintea mea, iar ca prin minune, au mai venit două. Na, se cunoșteau, s-au luat la vorbă și până la urmă, acolo au înțepenit. Adică s-au băgat în față. Alți nervi, altă distracție. Dar nu... Zen-ul meu era mai important.
Bineînțeles că am avut ocazia să îl văd și pe fotograful-șef, ăla de s-a trezit să pozeze Ambasada. Sunt curioasă dacă a avut timp să pună pozele pe Facebook. Cred că îi ștergeau americanii contul, cu totul!
Până la urmă, am ajuns mai în față, unde doi bărbați ne întrebau la ce oră suntem programați. Celui la care am nimerit e, i-am zis că la 9, m-a căutat pe o listă, apoi a lipit un cod pe pașaport și l-a scanat. Mi-a zis să traversez, m-am așezat în fața clădirii unde te verifică și am așteptat să mă cheme înăuntru un nene. Ne chema doi câte doi. Și nu puteai să intri când vrei tu, că ușa aia se deschide doar din interior de către cineva, din câte am văzut. Dacă am văzut greșit, scuze!
Până la urmă, am intrat în clădirea (mai degrabă, camera) cu pricina, am fost pusă să mă deschei la geacă, am fost întrebată dacă am telefonul la mine (că nu aveam în mână decât pașaportul, geanta o lăsasem la mașină), am răspuns că nu am altceva prin buzunare, așa că am fost lăsată să trec prin detectorul de metale (ca la aeroport) și am ajuns în curtea Ambasadei. Am intrat în Ambasadă, mi-au fost înapoiate actele care fuseseră trimise de către cei de la agenție acum ceva timp, mi-au pus în mână un bon pe care scria un număr, apoi broșura cu drepturile și m-am așezat pe unul dintre cele un miliard de scaune. Exagerez. Oricum, erau multe scaune, majoritatea ocupate. Recunosc, nu am citit broșura acolo, fiindcă învățasem cele șase drepturi de pe prima pagină în drum spre București, așa că încercam să fiu atentă la robot, ca să nu ratez momentul când eram strigată.
După câteva minute a fost strigat numărul meu și ghișeul la care trebuie să mă duc. M-am dus cu actele, le-a verificat o româncă, am fost trimisă pe scaun. Am așteptat să fiu strigată pentru a doua oară, m-am dus la ghișeul cutare, unde mă aștepta un american. Acesta s-a uitat pe actele mele, apoi mi-a luat amprentele. Iar m-am dus pe scaun. În sală era cam gălăgie, consulii vorbeau la microfon cu noi, dar mă gândeam că poate nu voi auzi ce spun, că și microfoanele alea erau mai mult degeaba pentru unii, că nu se auzea prea tare ce ziceau. Însă, când am fost strigată pentru a treia oară și m-am dus la ghișeul unde trebuia să dau interviul, parcă rămăsesem singură în sală. Nu mai auzeam pe nimeni, decât pe doamna care mă luase la întrebări.
Eram destul de calmă (psihic), cu toate că al meu corp nu mă asculta. Tremuram din toate încheieturile, credeam că o să mă împrăștii pe jos, dar nu am pățit nimic rău. Văzând că doamna aia e super, super drăguță, m-am concentrat pe ceea ce mă întreba, pentru a-i da niște răspunsuri cât mai ok.
Astfel, m-a întrebat de două ori la o distanță de câteva secunde, dacă am mai fost plecată în SUA. Ori uitase că mi-a mai zis o dată, ori mă verifica. Cred că voia să vadă dacă a doua oară îi voi zice altceva, habar n-am. La urmă m-a întrebat dacă am rude acolo, ce studiez, ce job voi avea, cum sunt notele mele, cum se numeÈ™te hotelul unde voi locui. Mi-a spus că este posibil să ne vedem la vară la Cedar Point, iar eu i-am zis, zâmbind, ”I hope so!”, moment în care am început să râdem amândouă. Atunci am realizat că îmi va da viza È™i interviul s-a terminat, oferindu-mi câteva acte înapoi (permisul DS-2019, foaia matricolă È™i adeverinÈ›a de student). A păstrat paÈ™aportul, urmând să-mi pună viza pe el, iar eu am plecat fericită È™i mândră!
Am ieșit din Ambasadă zâmbind, ca să își dea seama studenții care stăteau la coadă, că am luat viza! Nu de alta, dar au fost destui care o luau și păreau super triști, de parcă picaseră. Nu știu de ce făceau așa, nu schițau nici măcar o urmă de bucurie... Whatever...
După ce am dat câteva telefoane, am fost la agenție, mi-am luat SEVIS-ul și asigurarea medicală și am plecat spre casă. Spre Constanța! :)
Atenție! Mie mi-au zis cei de la GTS că nu am nevoie de chitanța SEVIS la Ambasadă, de aceea am fost după ea abia după ce am luat viza. Alte agenții le recomandă studenților să ia la ei pașaportul, SEVIS-ul, poate chiar și asigurarea, precum și alte acte. La mine nu a fost nevoie, fiindcă trimisesem dinainte tot ce trebuie (inclusiv două poze), așa că am fost la Ambasadă doar cu pașaportul.
Deși eu am spus că am citit cele șase drepturi atunci când eram în drum spre București, am citit, de fapt, întregul pamflet acasă. Poate vreți să faceți și voi asta, așa că am pozat broșura mea.
Cam atât. Dacă îmi mai amintesc câte ceva, voi aduce completări. Dacă nu, țin să vă urez o vară foarte mișto și poate ne vedem prin America! Dar nu înainte de a vă ura succes la Ambasadă! Lasați emoțiile acasă și fiți siguri pe voi! Nu uitați să zâmbiți, că americanii sunt de treabă, zău! Consulii nu vă mănâncă, sunt și ei oameni și apreciază când văd studenți încrezători, care zâmbesc!
Astăzi am musafiri!!! Pe cine? Pe Bianca Badea, tiza mea! Dacă nu știați, este posesoarea blogului Nympehtamine. Este una dintre SUPERbloggerițele mele preferate, așa că am invitat-o în căsuța mea virtuală, înainte să plece în America. Da, noi suntem superbloggerițele care umblă creanga, în această vară! Yuhuuu!!!
Acum vă las în compania invitatei mele, dar nu înainte de a-i mulțumi pentru articolul acesta frumos! :)
Suntem tăceri întinse peste trupurile noastre prea obosite să se
ridice și peste inimi mari, dar prea grele să mai bată. Suntem cioburi ascuțite
săpând în plămâni prea fragili să mai poată respira. Suntem tremuratul nervos
al pământului prea supărat de sub picioarele noastre. Suntem neiertarea amară
și țipetele unei lumi prea mari pentru sufletul nostru mic. Suntem spații goale
și găuri negre în universul infinit.
Fericirea noastră e în vacanță.
Viața e ca un trotuar, mi-a spus el. E ca un trotuar, iar
regretele, durerea și lacrimile sunt crăpăturile pe care uneori e imposibil să
le reumpli cu ciment.
E murdar în cealaltă cameră; o respirație nesigură, un tremur de
oase. Toți suntem răniți, dragă, dar adevărul este că unii sunt doar goi pe
dinăuntru. Totul e mort în ei și nimic nu îi mai poate reînvia.
Nu moartea bate la ușa lor. Ei bat la ușa morții.
Dragul meu, noi din ce categorie facem parte?
Poate într-o zi o să învăț că oasele mele sunt din calciu și nu
din sticlă, că fumatul nu are nimic poetic și că rosul unghiilor nu e un semn
de inteligență.
Am putea fi un râu ce curge la vale ca și când l-ar urmări cineva.
Am putea fi un foc pe care nu l-ar stinge nimeni (Eu aș fi cenușa dacă el ar fi
flacăra). Sau poate doar o rafală de vânt pe care nu ar putea-o opri nimeni.
Poate am putea trăi într-o peșteră, departe de zgomot și durere
sau poate am trăi în nori și am mânca vise toată ziua. Poate o să prindem
licurici și o să-i rugăm să stea aprinși încă un minuțel ca să ne putem privi
mai mult.
Aș vrea să îmi pot îmbutelia toate fricile și durerile, iar apoi
să sparg sticla cu tot ce conține. Aș vrea să închid ochii și să-mi găsesc
alinarea în tăcere sau poate o să învăț că e ok să nu zbor.
Poate o să învăț să fiu fericită pe pământ.
Aș vrea să am o oglindă
care să-mi arate o lume neatinsă de suferință, plină de căldura sufletească a
oamenilor și nu rece ca gheața. O lume în care inimile să rămână întregi și
umplute cu iubire, nu cu ură. O lume unde prietenii există și unde dragostea
nu creează lacrimi ce-mi tulbură privirea.
Înainte să mă apuc de blogging viața mea nu era prea interesantă. Terminasem facultatea, mă înscrisesem la master, nu aveam un job și trecusem prin mai multe schimbări. Viața era lipsită de provocări, nu făceam altceva decât să pierd vremea pe internet și să ies în oraș. Aceleași lucruri MEREU.
În același timp eram obsedată de blogurile de beauty și de Youtube. Citeam zilnic ceea ce postau bloggerițele românce și îi urmăream pe vloggerii americani. Privind ce fac alți oameni și cât de interesante sunt viețile lor, cum se distrează și cât de fericiți sunt, cum își fac prieteni din întreaga lume, ajungând să fie cunoscuți datorită pasiunilor (scris sau filmat) și având o mulțime de cititori sau subscribers, am rămas un pic pe gânduri. Un pic mai mult.
Sunt mulți oameni care fac din blogging / vlogging cariere în adevăratul sens al cuvântului. Își valorifică pasiunile, evoluează frumos, publică în mod constant un conținut de calitate, menit să atragă publicul larg și, chiar dacă succesul nu vine peste noapte, ei luptă pentru a-și îndeplini visurile.
Astfel, în perioada aia am ajuns să îmi pun singură anumite întrebări, atât referitoare la viitorul meu, cât și la alte lucruri. Răspunsurile nu au venit atât de repede, însă știam doar că vreau să ies din zona mea de confort, vreau să fac ceva diferit, care să îmi placă la nebunie. Să îmi clădesc un viitor frumos, să am parte de succese, de recunoașterea meritelor și a talentelor cu care am fost înzestrată.
Nu că ar fi ceva rău, dar scopul meu în viață nu este să muncesc la Carrefour, pe un salariu de nimic. Nu vreau ca viața mea să fie plictisitoare, să mă enervez din cauza șefilor nesimțiți, să mă stresez pentru a umple buzunarele altora, iar eu să fiu un fel de sclavă pe plantație.
Eu îmi doresc să bat sistemul, nu să fiu un simplu om de rând. Vreau să ajung CINEVA. Și urmărind atât persoanele cu bloguri, cât și pe acelea prezente pe Youtube, mi-am dat seama că un prim pas către un stil de viață pe gustul meu ar fi să mă îndrept către aceste domenii.
Deși îmi propusesem să îmi fac blog imediat după ce dădeam licența, am reușit să trec de la vorbe la fapte abia pe 11 septembrie 2013. Am vrut să mă ocup și de vlogging, însă nu am avut curajul de a mă filma, de a mă expune în văzul tuturor. Eu mă pricep mai bine la scris decât la vorbit, dar sunt convinsă că într-o bună zi voi reuși să mă strecor și în cadrul Youtube-ului, fiindcă îmi place foarte mult. FOARTE mult.
Abia în luna octombrie blogul meu a început să prindă contur, să postez mai des și să îmi pun mintea la contribuție, aceste lucruri datorându-se competiției SuperBlog. Cu toate că la început, am vrut să scriu doar despre subiecte legate de beauty, am ajuns să jonglez cu toate domeniile. Da, ați ghicit, tot datorită acestui concurs.
SuperBlog a reprezentat o rampă de lansare, sinceră să fiu. Acolo am cunoscut o grămadă de oameni mișto, ne-am împrietenit, ne-am susținut unul pe celălalt, ne-am întâlnit, ne-am distrat, ne-am pozat, ne-am bucurat. Într-un fel, am devenit o familie, iar asta a reprezentat prima împlinire sufletească... Prima, de pe urma blogului.
Am ajuns să câștig o tabletă și un voucher de la editura Nemira. Dacă au mai fost și alte premii, îmi pare rău, dar chiar nu îmi amintesc. Am vizitat stațiunea Straja, am apărut live la radio, am acordat un interviu.
Aveam parte de lucruri faine. Tot în perioada aia m-am înscris la Work and Travel, pentru că visul meu cel mai mare era să văd America. Iată că a trecut timpul, luna viitoare o să fiu în SUA, voi vedea New York-ul din prima, fiindcă avionul aterizează pe JFK.
Ceea ce vreau să spun, în primul rând, este că dacă vrei, poți. Dacă vrei să te deosebești de restul lumii, dacă ai un vis sau mai multe trebuie să faci ceva pentru a ți le îndeplini. Trebuie să faci ceva pentru sufletul tău, pentru a fi mândru de tine. TREBUIE să îți îmbrățișezi pasiunile, fiindcă doar așa vei ajunge acolo unde îți dorești: muncind pentru viitorul tău, punând LUMEA (nu doar țara) la cale.
Important e să crezi în tine, să faci pași mici, dar siguri, spre o viață mai bună. Eu nu înțeleg de ce majoritatea oamenilor aleg să își ocupe timpul cu ce nu le face plăcere, de ce își aleg niște joburi care le dăunează psihic sau fizic. Într-adevăr, unii nu au de ales, dar ceilalți?
Eu sunt convinsă că orice schimbare pornește de la tine. Dacă nu ești mulțumit cu ce ai, dacă tu alegi să îți trăiești singura viață pe care o ai, măi omule, făcând ceva NAȘPA, îmi pare rău pentru tine. Îmi pare rău pentru visurile tale, cele care se duc pe apa sâmbetei. De ce să faci parte dintr-o turmă de oi condusă de un guvern cretin, când poți fii tu însuți, când ai dreptul de a trăi așa cum vrei tu, nu cum au chef alții?
De ce să îți fie rușine de talentul tău? De ce să-ți fie frică de reacțiile celor din jur? Și mie îmi era rușine la început, evitam să îmi distribui articolele pe pagina de Facebook, pentru că mă gândeam că voi fi judecată de prietenii din listă, în special de aceia din mediul offline. Și atunci m-am gândit că nu trebuie să mă ascund, nu trebuie să ascund ceea ce sunt doar din cauză că unora le este mult prea greu să gândească în afara cutiei. Știu că bloggingul / vloggingul nu sunt niște lucruri pe care le agreează toată lumea, nu toți se pricep la asta, nu toți le consideră niște joburi, ci niște tâmpenii. Ceva la modă, prin care unii își pierd vremea, punându-și ideile pe o foaie virtuală, uite așa, de amorul artei.
Dar treburile stau altfel! Bloggingul poate fi un job, vloggingul poate fi un job. De fapt, ele pot fi CARIERE. Știu, e neobișnuit, dar nu mai suntem în epoca de piatră. Fiecare alege să facă ce dorește, ce îi place. Dacă eu vreau să fiu bloggeriță de profesie, asta voi deveni indiferent de ce spun unii sau alții. Dacă mie îmi place să scriu, dacă sunt o persoană foarte creativă, încrezătoare și sociabilă, pot să mut munții din loc. Dar, cel mai important, voi avea o carieră clădită pe una dintre pasiunile mele - scrisul.
Și chiar dacă pare greu de crezut pentru unii, nu e prima dată când cochetez cu scrisul. Începusem o carte, voiam să o public la 18 ani, dar am lăsat baltă acele planuri. Dupa câțiva ani buni, mi-am făcut blog, mi-am redescoperit pasiunea, dragostea cea dintâi.
Trebuie să vă spun că eu sunt fericită atunci când scriu, sunt fericită când lumea mă citește, când se bucură pentru mine, când mă încurajează, mă aplaudă, mă sfătuiește. Bloggingul se face din plăcere, iar eu am ajuns să mă cunosc mai bine, am devenit o altă persoană, am evoluat, m-am maturizat. Cu fiecare lună care trece văd cum cresc odată cu blogul, iar asta mă face mândră. Mândră că am făcut o alegere bună, că sunt destul de deșteaptă încât să scot, de cele mai multe ori, apă din piatră seacă.
Așa cum aminteam mai sus, în iarnă am apărut la radio pentru prima dată și tot atunci am câștigat primele lucrușoare de pe urma blogului. Ei bine, în această primăvară am participat din nou la SuperBlog, propunându-mi din start să ajung pe primul loc, să câștig această competiție. Rezultatul faptului că am avut încredere în mine și că mi-am pus mintea la contribuție? Am ajuns pe locul mult dorit, am câștigat multe alte premii pe care vi le voi prezenta într-un alt articol, dar și frumoase colaborări.
Ideea principală a postului e că m-am apucat de blogging fiindcă am știut că asta e o portiță către ceea ce îmi doresc să fiu. Având o pasiune, mi-am urmat-o, tocmai pentru a ajunge CINEVA. Fiindcă nu cred că își dorește vreun om să fie no name...
Astfel, pot spune (fără modestie) că sunt cunoscută în blogosferă, dar voi deveni și mai și datorită proiectelor care urmează, datorită visurilor pe care am de gând să mi le îndeplinesc. Începând, desigur, cu American Dream și continuând cu bloggingul și / sau Youtube-ul.
Voi faceți ceva pentru suflețelele voastre, vă urmați pasiunile, sau așteptați să vă pice din cer vreo oportunitate pentru a ieși din zona de confort?
Ați decis să vă angajați pentru a le îndeplini altora visurile? Sau sunteți proprii voștri angajați, cu scopul de a realiza ceea ce VOI v-ați propus?
Vreți să ajungeți să trăiți viața mult visată? Ori ați decis că cel mai bun lucru este să vă pierdeți anii, fiind simpli figuranți în viețile altora, ajutând la îndeplinirea visurilor lor?
Astăzi am realizat că nu m-ar mulțumi o cerere în căsătorie obișnuită. Mai ales...după ce am văzut acest filmuleț. Mi se pare cea mai frumoasă cerere EVER și credeți-mă, am văzut destul de multe pe Youtube (cam prea multe...). Bineînțeles că am plâns, fiindcă orice fată își dorește să fie cerută într-un mod special, nu banal.
Vă las cu filmulețul. Aștept părerile voastre după ce îl vedeți și nu vă speriați! Chiar dacă e lung, merită! Până la urmă, este vorba despre o cerere în căsătorie superbă!
P.S. Dragul meu (VIITOR SOȚ)... Dacă nu voi avea parte de o cerere de genul ăsta, nu cred că răspunsul meu va fi unul afirmativ... :))
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
