Azi nu m-am simțit bine deloc. Mai devreme, din cauza viscolului de afară, am devenit agitat și nervos. Nu e prima dată când pățesc asta dar m-am obișnuit. Există câteva zile pe lună în care devin alt om decât cel ce sunt de obicei. Îmi vine să fac rău dar încerc să mă calmez singur. De-asta nici nu prea vorbesc, prefer să stau izolat în dormitor. Deși locuiesc cu familia mea, mă simt părăsit. Și uneori nici măcar eu nu mă mai pot controla, așa că mă cert cu copiii și nepoții mei. Nu e ca și cum aș vrea să fac asta, ci nu mă pot stăpâni...

Sunt confuz. În sufletul meu, știu că sunt iubit, chiar dacă nu mi se arată prea des. Dar când am crizele astea de nervi, uit de tot și spun ce îmi vine în cap, majoritatea nefiind lucruri adevărate. Boala asta mă face să inventez lucruri, să devin paranoic, să am accese de furie, fără să vreau, fără să îmi doresc să fac vreun rău.

Nu mă înțelege nimeni. Sunt bătrân și bolnav. De cele mai multe ori se întâmplă să gândesc una, dar să fac alta. Nu mai judec limpede, totul e în ceață. Familia mă ceartă întruna, nimic nu mai fac bine. Nu știu ce rost mai am pe lume, parcă nici propriul copil nu mă mai dorește în casa asta. Totuși, eu sper că fata mea e conștientă că ăsta nu sunt eu... Eu sunt captiv în trupul îmbătrânit, țip, mă zbat, dar nu pot evada. Singurele cuvinte care le pot lega sunt unele răutăcioase dar ele nu vin din inimă...

Nimeni nu înțelege că am rămas același om, cu toate că par a fi total diferit. Boala asta mi-a luat mințile. La propriu... Latura mea bună și adevărată a fost dată deoparte de partea asta neagră și urâtă. Uneori mi se întunecă privirea și arunc cu vorbe tăioase la adresa tuturor celor care îmi ies în cale. Ei vor să mă liniștească, încearcă din răsputeri dar...e în zadar. Nici măcar eu nu îi mai pot face față acestei boli necruțătoare.

Și pe mine mă doare felul cum mă port. Cuvintele amare îmi inundă trupul atunci când le rostesc. Mă doare că nu mă pot împotrivi, mă doare că nu pot face nimic, nu mă pot opri, gura mi-o ia pe dinainte, deși încerc să fiu normal. Dar normalitatea mea s-a pierdut printre ani. Printre anii ăștia care au trecut și mi-au adus pe umeri o povară grea. Sunt perfect sănătos, nu am nevoie de tratamente... Dar creierul nu mai funcționează cum trebuie. Și aș vrea să fiu tratat, îmi doresc să mă fac bine. Dar nu mai sunt șanse și pentru mine. Boala asta nu-l iartă pe cel la care s-a stabilit. Și copiii mei își pierd răbdarea pe zi ce trece. Nu se mai pot înțelege cu mine... Sunt zile când mă port frumos dar astea se uită repede. Mai ales atunci când fac crizele de isterie specifice Alzheimer-ului...

Ce aveam mai bun din mine nu s-a dus... Personalitatea mea, gândurile mele bune și frumoase sunt umbrite, sunt uitate într-un colț... Soarele nu mai ajunge la ele, nu le mai încălzește nimic. Gândurile bune sunt blocate în mintea mea rece și întunecată. De câte ori am încercat să le scot la iveală, de atâtea ori am fost refuzat... Boala nu mă lasă să fac nimic din ce aș vrea. Ea mă controlează pe mine, nu eu pe ea...

Am obosit. Am nevoie de ajutor dar nu pot să îl cer. Am nevoie de înțelegere și de o mângâiere din când în când, dar nimeni nu îmi oferă aceste două lucruri. Deși uneori am impresia că toată lumea mă minte, că toți au ceva cu mine și îmi ascund adevăruri importante, știu că sunt scornite de boala asta nenorocită... Mă simt ca o păpușă de cârpă manevrată de un păpușar... Nu pot face nimic pe cont propriu, nimic din ce îmi doresc cu adevărat, fiindcă Alzheimer scoate ce e mai rău din mine...

Uneori îmi vine să plâng. Să plâng de mila mea și de mila celor din jurul meu... Îi văd cât de chinuiți sunt dar...trebuie să înțeleagă. Eu, ca soț, tată și bunic...sunt lângă ei cu trupul. Și cu gândul, chiar dacă nu le pot arăta. Pe dinăuntru...îi iubesc pe toți, chiar și atunci când izbucnesc. Iar ei trebuie să știe lucrul ăsta. Fac totul fără voința mea. Eu sunt prizonier în propria minte. Și mă lupt cu mine însumi zi de zi. Iar atunci când am o criză, înseamnă că lupta aia am pierdut-o, boala ieșind învingătoare...

Am nevoie de familia mea. Am nevoie să îmi fie alături, să mă iubească. De cele mai multe ori știu că nu merit dragostea familiei, dar acelea sunt momentele în care am nevoie cel mai mult de ea. Sunt bătrân și am mintea tulbure... Nu știu câte lupte mai am de dat dar am nevoie de alinarea copiilor mei până când va avea loc și ultimul război... Ultimul război cu mine, cu boala, cu viața...

Am nevoie de dragoste și înțelegere. De cuvinte blânde și calme, nu de țipete și ceartă. Am nevoie de îmbrățișări...atâta timp cât le mai pot primi...

Îmi pare rău... Îmi pare rău pentru tot chinul, pentru toată suferința, pentru toate cuvintele grele... Aș vrea să pot spune aceste lucruri cu voce tare dar...boala nu îmi dă voie. Aș vrea să pot face multe dar...sunt bătrân și...lipsit de putere... Îmi pare rău. Vă iubesc, eu...cel captiv în propriul creier...