De când cu accidentul aviatic de săptămâna trecută, parcă s-a schimbat ceva în mine. Nu știu de ce, nici nu am încercat să despic firul în patru pentru a afla. Am crezut că este ceva de moment, un mini-șoc, un fel de ieșire la suprafață a compasiunii și a lacrimilor strânse de-a lungul timpului, cărora nu le-am permis ieșirea la suprafață. Am crezut că o să-mi treacă repede dar nu se întâmplă asta. Parcă această nenorocire a fost momentul care a declanșat răscolirea tuturor sentimentele gri reprimate în mine. Și nici nu vreau să par o sfântă căreia îi vine să plângă pentru toate știrile de la ora 5. Pur și simplu, consider că până atunci eram bine. Și acum sunt bine, numai că...sensibilitatea mi s-a accentuat.

Parcă exagerez. Trec de la o stare la alta. Cred că și vremea asta extrem de urâtă are rolul ei în comportamentul meu. Mă refugiez în cursuri, în blog. Poate reușesc să trec de faza asta care mă bulversează. Parcă pe alocuri devin și romantică. Probabil e din cauză că vine Valentine's Day. Oribilă sărbătoare. Deși îmi place să văd oameni fericiți și iubiți, mă enervează explozia asta de dulcegărie ce are loc în luna februarie. Pe unde îți arunci privirea, vezi numai inimioare roz, roșii și alte tâmpenii siropoase. Nu sunt invidioasă, nici pomeneală. Nu am de ce sa invidiez niște persoane care probabil aleg să își arate sentimentele doar pe 14 februarie. Și de când mă știu, nu am suportat inimioarele de pluș. Băi, mă disperă! Fiecărui fost iubit i-am spus în mod clar că dacă ne prinde această sărbătoare împreună, să nu îmi vină cu vreo inimioară de pluș, că ne certăm. Până la urmă, gestul contează, știu. Dar dacă vrei să mă dai pe spate, ia-mi ALTCEVA. Ia-mi o floare, o măslină. Dar nu o inimioară.

Revenind. După cum spuneam, da, devin puțin romantică. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Adică nu-s genul ăla de fată care visează la momentul când mă voi ține de mână cu tine și vom privi răsăritul, iar pe fundal se aude Celine Dion. Nu. Devin romantică în alt sens. Pe care nu știu să îl explic. Și nici nu voi încerca.

Și dacă tot a venit vorba de faptul că trec de la o stare la alta, vreau să spun că sunt foarte fericită. În ultimele zile...multă lume m-a întrebat de sănătate. Adică au fost acolo să mă întrebe dacă-s bine, dacă am nevoie de ceva, dacă pot fi ajutată cu ceva. Desigur, toate acestea au pornit de la articolul sensibil de zilele trecute. Și mi-a picat bine. M-am simțit mai bine știind că am atâția oameni alături. Și care sunt dispuși să îmi ofere un umăr pentru a plânge sau o încurajare, exact atunci când am nevoie.

Și am primit și laude. Apoi m-am simțit și mai bine. Complimente referitor la felul în care scriu pe blog. Chiar dacă pentru unii aceste lucruri nu par cine știe ce, pentru mine contează. Foarte mult, chiar. Mă fac să merg mai departe, să mă ambiționez și să scriu din ce în ce mai bine.

Și chiar dacă sunt mai sensibilă de la o vreme, nu cred că e un lucru rău. Probabil că în curând îmi va trece acest exces de emoție. De fapt, cu siguranță se va întâmpla așa. Dar până atunci vreau să mulțumesc tuturor celor care și-au rupt din timpul lor pentru a mă întreba ce fac, pentru a-mi spune o vorbă frumoasă, pentru a mă îmbărbăta. Mulțumesc pentru aprecieri și pentru toate gândurile bune. Mulțumesc pentru prietenia voastră. Mulțumesc pentru tot. De când am blog, viața mea s-a schimbat în bine. Și simt asta prin toți porii...

Articolul ăsta e vraiște, știu. Am vorbit despre multe și despre nimic. Deși am spus că mă voi strădui să scriu din ce în ce mai bine, iată că nu pot face asta din prima. Simțeam nevoia de a vorbi cu cineva, chiar și așa...printre cursuri și coduri roșii. Chiar dacă e ora 1. Gândurile astea cred că îmi ocupau mintea și trebuia să scap de ele, pentru a putea învăța în continuare pentru examen. Acum îmi vine să șterg tot ce am scris. Nu se leagă nimic, am aruncat cuvintele la întâmplare aici. Dar nu voi șterge. Măcar de dragul timpului pierdut scriind, nu învățând. Și de dragul mulțumirilor de mai sus...

Azi nu m-am simțit bine deloc. Mai devreme, din cauza viscolului de afară, am devenit agitat și nervos. Nu e prima dată când pățesc asta dar m-am obișnuit. Există câteva zile pe lună în care devin alt om decât cel ce sunt de obicei. Îmi vine să fac rău dar încerc să mă calmez singur. De-asta nici nu prea vorbesc, prefer să stau izolat în dormitor. Deși locuiesc cu familia mea, mă simt părăsit. Și uneori nici măcar eu nu mă mai pot controla, așa că mă cert cu copiii și nepoții mei. Nu e ca și cum aș vrea să fac asta, ci nu mă pot stăpâni...

Sunt confuz. În sufletul meu, știu că sunt iubit, chiar dacă nu mi se arată prea des. Dar când am crizele astea de nervi, uit de tot și spun ce îmi vine în cap, majoritatea nefiind lucruri adevărate. Boala asta mă face să inventez lucruri, să devin paranoic, să am accese de furie, fără să vreau, fără să îmi doresc să fac vreun rău.

Nu mă înțelege nimeni. Sunt bătrân și bolnav. De cele mai multe ori se întâmplă să gândesc una, dar să fac alta. Nu mai judec limpede, totul e în ceață. Familia mă ceartă întruna, nimic nu mai fac bine. Nu știu ce rost mai am pe lume, parcă nici propriul copil nu mă mai dorește în casa asta. Totuși, eu sper că fata mea e conștientă că ăsta nu sunt eu... Eu sunt captiv în trupul îmbătrânit, țip, mă zbat, dar nu pot evada. Singurele cuvinte care le pot lega sunt unele răutăcioase dar ele nu vin din inimă...

Nimeni nu înțelege că am rămas același om, cu toate că par a fi total diferit. Boala asta mi-a luat mințile. La propriu... Latura mea bună și adevărată a fost dată deoparte de partea asta neagră și urâtă. Uneori mi se întunecă privirea și arunc cu vorbe tăioase la adresa tuturor celor care îmi ies în cale. Ei vor să mă liniștească, încearcă din răsputeri dar...e în zadar. Nici măcar eu nu îi mai pot face față acestei boli necruțătoare.

Și pe mine mă doare felul cum mă port. Cuvintele amare îmi inundă trupul atunci când le rostesc. Mă doare că nu mă pot împotrivi, mă doare că nu pot face nimic, nu mă pot opri, gura mi-o ia pe dinainte, deși încerc să fiu normal. Dar normalitatea mea s-a pierdut printre ani. Printre anii ăștia care au trecut și mi-au adus pe umeri o povară grea. Sunt perfect sănătos, nu am nevoie de tratamente... Dar creierul nu mai funcționează cum trebuie. Și aș vrea să fiu tratat, îmi doresc să mă fac bine. Dar nu mai sunt șanse și pentru mine. Boala asta nu-l iartă pe cel la care s-a stabilit. Și copiii mei își pierd răbdarea pe zi ce trece. Nu se mai pot înțelege cu mine... Sunt zile când mă port frumos dar astea se uită repede. Mai ales atunci când fac crizele de isterie specifice Alzheimer-ului...

Ce aveam mai bun din mine nu s-a dus... Personalitatea mea, gândurile mele bune și frumoase sunt umbrite, sunt uitate într-un colț... Soarele nu mai ajunge la ele, nu le mai încălzește nimic. Gândurile bune sunt blocate în mintea mea rece și întunecată. De câte ori am încercat să le scot la iveală, de atâtea ori am fost refuzat... Boala nu mă lasă să fac nimic din ce aș vrea. Ea mă controlează pe mine, nu eu pe ea...

Am obosit. Am nevoie de ajutor dar nu pot să îl cer. Am nevoie de înțelegere și de o mângâiere din când în când, dar nimeni nu îmi oferă aceste două lucruri. Deși uneori am impresia că toată lumea mă minte, că toți au ceva cu mine și îmi ascund adevăruri importante, știu că sunt scornite de boala asta nenorocită... Mă simt ca o păpușă de cârpă manevrată de un păpușar... Nu pot face nimic pe cont propriu, nimic din ce îmi doresc cu adevărat, fiindcă Alzheimer scoate ce e mai rău din mine...

Uneori îmi vine să plâng. Să plâng de mila mea și de mila celor din jurul meu... Îi văd cât de chinuiți sunt dar...trebuie să înțeleagă. Eu, ca soț, tată și bunic...sunt lângă ei cu trupul. Și cu gândul, chiar dacă nu le pot arăta. Pe dinăuntru...îi iubesc pe toți, chiar și atunci când izbucnesc. Iar ei trebuie să știe lucrul ăsta. Fac totul fără voința mea. Eu sunt prizonier în propria minte. Și mă lupt cu mine însumi zi de zi. Iar atunci când am o criză, înseamnă că lupta aia am pierdut-o, boala ieșind învingătoare...

Am nevoie de familia mea. Am nevoie să îmi fie alături, să mă iubească. De cele mai multe ori știu că nu merit dragostea familiei, dar acelea sunt momentele în care am nevoie cel mai mult de ea. Sunt bătrân și am mintea tulbure... Nu știu câte lupte mai am de dat dar am nevoie de alinarea copiilor mei până când va avea loc și ultimul război... Ultimul război cu mine, cu boala, cu viața...

Am nevoie de dragoste și înțelegere. De cuvinte blânde și calme, nu de țipete și ceartă. Am nevoie de îmbrățișări...atâta timp cât le mai pot primi...

Îmi pare rău... Îmi pare rău pentru tot chinul, pentru toată suferința, pentru toate cuvintele grele... Aș vrea să pot spune aceste lucruri cu voce tare dar...boala nu îmi dă voie. Aș vrea să pot face multe dar...sunt bătrân și...lipsit de putere... Îmi pare rău. Vă iubesc, eu...cel captiv în propriul creier...

Ea este o visătoare și a recunoscut de atâtea ori. Speră că viața asta îi va oferi momente frumoase, prieteni adevărați și dragoste infinită. Nu își dorește ceva ieșit din comun, nu palate, nici diamante. Vrea doar să fie fericită alături de cele mai dragi persoane din viața ei. Pe unele probabil nici nu le-a cunoscut încă. Dar are răbdare și speranță că vor veni la timpul potrivit.

Așteaptă momentul în care va găsi dragostea adevărată. Cred că pentru asta trăiește. Ăsta este scopul suprem, momentul la care visează, după care tânjește. Poate este un clișeu, însă crede în iubiri de poveste, trainice și sincere. Nu e naivă, nici nu îl așteaptă pe Făt Frumos. Crede cu tărie că va veni și ziua în care nu va mai fi rănită, pentru că știe că nu merită să fie tratată urât. Nu își face scenarii, nici nu are un carnețel secret în care să spună ce calități trebuie să aibă EL. Vrea doar să fie înțeleasă și iubită, Așa cum este ea.

Nu caută perfecțiunea, deoarece știe că exact micile imperfecțiuni fac un om special. Oare e posibil să găsești pe cineva pe sufletul tău, care să te dorească pentru ce ești, fără să încerce să te schimbe? Și chiar dacă te schimbă, să o facă în bine, să o facă fără să îți dai seama, să te miri de ceea ce ai ajuns și să rămâi plăcut surprins. Căci ea asta vrea. asta caută. O persoană care scoate ce este mai bun din ea, care îi aduce zâmbetul pe buze din motive mici, dar atât de semnificative. O persoană care să nu o judece, ci să o înțeleagă, să o ajute, să o aline...

Vrea ca el să fie mândru că o are și să îi fie frică să nu o piardă. Să o iubească indiferent de ce se întâmplă și să îi rămână alături chiar și când greșește. Vrea ca el să fie motivul din spatele zâmbetelor, nu lacrimilor ei...

Vrea un băiat care să își dorească să alerge împreună cu ea în aceeași direcție. Să fie fericiți, chiar dacă nu au pasiuni comune. Să facă haz de necaz în situațiile neplăcute, fiindcă doar așa poți trece mai ușor de hopurile din viață. Ținându-te de mână cu persoana iubită și râzând până te dor obrajii.

Vrea pe cineva care să o respecte și să aibă încredere în ea. Să fie gelos doar când este cazul, fiindcă e chiar drăguț să îl vezi pe cel iubit cum se agită atunci când un alt bărbat încearcă să o facă pe cuceritorul. Ea nu ar compromite niciodată relația cu cel pe care îl iubește, iar el trebuie să fie conștient de asta și să procedeze la fel. Vrea pe cineva care să fie fidel cu sufletul și cu trupul, fiindcă vorba aia, toți mai păcătuim cu ochii.

Vrea pe cineva care să nu arunce cu vorbele la întâmplare, să nu facă din țânțar armăsar, să nu caute ceartă în orice propoziție formulată greșit. Vrea pe cineva căruia să îi pese de sentimentele ei. Să nu pună mai presus de ea nici orgoliul, nici resentimentele. Să aibă o relație normală, formată din doi oameni care se adoră, nu din doi oameni îndrăgostiți plus prietenii cei mai buni și purcelul. Să conteze ce simt ei, ce vor ei, fără să se mai bage altcineva în oală. Să se simtă în siguranță atât împreună, cât și separat. Să se completeze reciproc, să îi unească lucrurile care îi diferențiază și iubirea care și-o poartă.

Își dorește mult să fie fericită și nici nu știe ce să facă. Parcă așteaptă de prea mult timp, dar nici să se dea bătută nu îi convine. E ca și cum ar fi cerut imposibilul, chiar dacă ei i se pare că vrea simplitate. Poate simplitatea asta nu se găsește la orice colț, poate băieții buni nu mai există sau poate EL s-a rătăcit prin lumea largă, căutând-o pe ea. Dar el nu știe că ea îl așteaptă. Nu știe că are nevoie de el, de îmbrățișarea lui. Sau poate pe EL l-a întâlnit deja, însă nu și-au dat încă seama că sunt făcuți unul pentru celălalt.

Poate nu a venit momentul lor, poate va fi mâine sau peste trei luni. Ea îl așteaptă... S-a oprit din alergat. Stă pe loc, uitându-se în jur. Nu vrea să mai alerge după fericire, fiindcă poate și fericirea o caută pe ea. Probabil până acum au alergat în cerc, tocmai ăsta fiind motivul neîmplinirii sufletești. Dacă stă și așteaptă, o să fie găsită, nu? Asta e varianta cea mai plauzibilă. Sau cel puțin...așa crede ea. Speranța nu moare niciodată, asta-i clar...

Sunt o fată... influențată de vreme. Când este frumos afară, parcă așa de fericită sunt și eu... Dar când e urât și trist, sunt cea mai botoasă...

Sunt o fată... care se enervează repede. Bineînțeles că am zile când sunt cea mai calmă persoană din lume, neputându-mă scoate din sărite nimic. Dar aceste zile sunt rare, foarte rare...

Sunt o fată... care suferă în tăcere chiar și pentru oamenii necunoscuți. Nu știu de ce, dar mă doare sufletul atunci când văd pe cineva în suferință... Și vorbesc serios. Chiar zilele trecute am simțit în capul pieptului exact durerea aia specifică supărării și frustrării...

Sunt o fată... căreia îi vine mai ușor să scrie ce simte, decât să spună cu voce tare sau să arate...

Sunt o fată... care se atașează repede de oamenii buni...

Sunt o fată... care nu crede tot ce i se spune. Pun totul la îndoială, fiindcă nu tot ce zboară se mănâncă. Și pentru că toată lumea minte.

Sunt o fată... care a lăsat mulți oameni în spate. Și consider că a fost bine că s-a întâmplat așa. Mă uit la mine și observ că a fost o decizie bună pentru sănătatea mea.

Sunt o fată... copilăroasă. Și mă bucur de orice chestiuță drăguță. Și mă alint. Uneori. Bine, recunosc. DES.

Sunt o fată... visătoare. Dar asta e frumos. Așa am visat la America și iată că mi se îndeplinește visul de a merge acolo anul acesta. E bine să visezi, chiar dacă pe moment totul pare absurd... Atunci când crezi îndeajuns de mult în visul tău și vrei să faci totul pentru a-l îndeplini, vei reuși. Dacă vrei, POȚI. Sunt dovada vie a acestui lucru. Nu vorbesc aiurea.

Sunt o fată... pe care o binedispune muzica. Și nu e zi de la Dumnezeu în care să nu ascult muzică. Doar să fiu eu prea sad... Dar nu a fost cazul de așa ceva până acum.

Sunt o fată... care plânge atunci când e nervoasă. Prefer să mă liniștesc, să mă ”răcoresc” plângând, decât țipând sau mai rău, jignind...

Sunt o fată... care e obsedată de haine, parfumuri, creme, loțiuni, oje, machiaj etc. Și nu îmi e greu să recunosc. Nici rușine, că n-am de ce. E normal...

Sunt o fată... care e obsedată de tot ce ține de SUA. Majoritatea persoanelor cunoscute...știu asta.

Sunt o fată... prietenoasă. Dar nu cu toată lumea. Cei care fac o impresie proastă la prima vedere sunt...îndepărtați ușor, ușor...

Sunt o fată... care știe să fie și matură atunci când este cazul.

Sunt o fată... puțin timidă la prima întâlnire. Dar după ce mă acomodez, să te ții, nene!

Sunt o fată... căreia îi place culoarea roz. Dar chiar dacă exagerez prin articole cu asta, nu port foarte des această culoare. Îmi place să cred că sufletul îmi e roz...și îl iau peste tot cu mine. E suficient roz, ar părea de prost gust dacă m-aș mai și îmbrăca tot în culoarea asta.

Sunt o fată... care bea Tedi. Singura chestie ce conține fructe, morcovi, vitamine și...care îmi place. Of, bebelușa de mine!

Sunt o fată... înnebunită după ciocolată!

Sunt o fată... care încă se mai uită la desene și sunt mândră de asta.

Sunt o fată... care doarme cu un ursuleț mare de pluș. Mă păzește de monstruleții din șifonier, logic.

Sunt o fată... care teoretic împlinește 23 de ani în august. Dar practic...fac doar 3.

Sunt o fată... care a scris acest articol fără să aibă idee despre ce o să iasă.

De fapt... sunt un pinguin. :)

Nu cred că interesează pe cineva (în afară de Chinezu) cum arată locușorul de unde scriu aceste articole. Deși, sinceră să fiu, m-am uitat multă vreme pe Youtube la prezentarea camerelor de către acele fete denumite ”Beauty Gurus” și chiar îmi plăceau. Așa că la inițiativa domnului menționat mai sus, am decis să îmi pozez biroul, așa cum era în momentul când am pus aparatul foto la treabă. Nu vă așteptați la ceva wow, fiindcă nu aveți de ce. Nici dezordonată nu sunt, deci nu vă gândiți că am făcut curățenie înainte de poză. Nici chestii extravagante n-am. Doar niște cursuri enervante.

Mai simplu de atât nu se poate! Dacă îmi puneam ambiția, făceam o expoziție de chestii valoroase aici, de vă dădeam pe spate. Dar am zis să fiu corectă până la capăt și să las totul nemișcat. Și oricum, dacă aș fi făcut asta, ar fi însemnat să îmi scot sufletul cu tot cu sentimente și să îl pun pe birou dar asta ar fi fost ciudat și nici nu îmi doresc să vedeți chiar tot. Mă rezum, așadar, la ce era în momentul acela la vedere.

The end.

După cum se poate observa, zilele astea am doar musafiri unul și unul pe blogul meu. De ce spun asta? Fiindcă a venit rândul lui Vlad să ne încânte cu un articol scris în stilul lui caracteristic - super frumos! L-am invitat în casa mea, l-am poftit să ia loc pe fotoliul ROZ și sclipicios și i-am dat subiect de gândire. Știam că orice l-aș pune să scrie, o va face într-un mare fel. Nu știu de ce consideră că de cele mai multe ori aberează, pentru că nu este așa. Are el o chestie care te atrage și te face să aștepți nerăbdător fiecare articol în parte. Scrie lejer (ceea ce ador) și exact așa cum trebuie, astfel încât parcă ți-ai dori ca postările lui să nu aibă final, să citești tot mai mult.... 

  

Apropo, pe el tot la Straja l-am cunoscut, tot cu ocazia SuperBlogului. Nu numai că este un blogger foarte tare, dar este și un super băiat! Sinceră să fiu, dacă s-ar lăsa vreodată de blogging, cred că aș fi prima care l-ar lua la palme! Are un viitor strălucit și roz, așa presimt eu... :) Îl puteți găsi la Aberații pe diverse teme (nu știu de ce dar eu întotdeauna spun invers... Aberații pe teme diverse). De asemenea, dacă vreți să aflați cum trebuie să fie o fată pentru a-l face să se îndrăgostească de ea, vă invit să citiți în continuare. Și chiar dacă nu vreți să faceți coadă la ușa acestui burlac, invitația rămâne valabilă. Vă asigur că o să vă îndrăgostiți VOI de felul lui de a transforma gândurile în cuvinte...

  

ATENȚIE! PERICOL DE ÎNEC! Are niște ochi albaștri... :)

La invitația Biancăi - adică bloggerița roz cunoscută în blogosferă sub numele de Pinky (parcă era și un curcubeu pe acolo), voi scrie despre cum ar trebui să fie o fată pentru a mă face să mă îndrăgostesc de ea.  

Sincer? Una dintre cele mai grele întrebări la care am fost rugat să răspund. De ce? Pentru că sunt sigur că nu există o rețetă standard în acest sens. Deoarece experiența m-a învățat că nu pot face comparație de la o femeie la alta, fiindcă ce m-a atras la una dintre femei, clar nu am apreciat la cealaltă.  

Mă întreabă Pinky succint, lăsându-mă pe mine să dezvolt: cum ar trebui să se poarte o femeie, ce calități ar trebui să aibă, pentru a mă cuceri și a mă face să mă îndrăgostesc de ea? Repet: nu am nici cea mai vagă idee. Apreciez ca și calități generale inteligența, spontaneitatea, aspectul. Și le voi defini după cum urmează:  

1. Aspectul: clar este primul lucru care ne atrage atenția atunci când cunoaștem o persoană nouă. Și deși eu mă încadrez clar în categoria "barbat puțin mai frumos ca dracul -€“ nu cu mult”, recunosc faptul că aspectul este cel care de cele mai multe ori îmi atrage atenția. Deși datorită meseriei, aș putea menționa că o dată am fost impresionat prima oara de voce. Nu aș putea spune că sunt atras de "vampe”, dar clar - iar asta îmi va atrage multe injurii - îmi place ca o femeie să aibă un aspect echilibrat din toate punctele de vedere.  

2. Spontaneitatea: un lucru foarte important în cadrul primei discuții și în general. Pentru că măsura în care o femeie este spontană, probabil mă va face să mă simt atras sau nu de ea. Deoarece consider că pot accepta mult mai ușor un eventual răspuns negativ €“spontan, decât unul studiat. Un răspuns spontan clar îmi va da de gândit, pe când cel studiat mă va face să plec mai departe zâmbind, știind că nu este o persoană care mă poate atrage. Iar spontaneitatea are directă legătură cu următorul punct:  

3. Inteligența. Nu am fost atras niciodată de femei cu o inteligență redusă (ca să nu spun altfel), mai mult de 5 minute. Deși am cunoscut multe. Stând să mă gândesc la relațiile anterioare sau la femeile de care am fost îndrăgostit, cred că este elemntul principal. Am nevoie ca fata care mă face să mă îndrăgostesc de ea, să mă provoace, de la început până la final. Să mă facă să îmi pun întrebări pentru care nu am un răspuns. Să îmi testeze limitele.  

Referitor la întrebările roz, mă simt obligat să mă uit în trecut, la cele care mi-au marcat într-un fel sau altul viața, relații reușite, nereușite, sau doar fete de care pur și simplu m-am îndrăgostit  - și atât. Cu riscul (asumat) de a mă repetă, voi spune că nu știu cum trebuie să se poarte. M-am îndrăgostit de femei la care m-am uitat chiorâș la prima întâlnire, până la femei pe care din  prima clipă le-am simțit într-un fel. Calitățile, precum și defectele lor, le-am aflat pe parcurs. Fiecare fată, fiecare om, are stilul lui de a fi, de a se comporta, de a se face plăcut sau nu. De aceea spun că pentru ca o femeie să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, nu există o rețetă.  Deși trebuie să existe un "quelque chose”.

Bogdan este un tip foaaarte mişto, pe care am avut ocazia să îl cunosc prin intermediul SuperBlog. Este posesorul blogului Presa în blugi, iar acest lucru mă face să mă gândesc că el mereu se îmbracă în blugi. Oare doarme tot în blugi? Poate ne lămureşte el în privinţa asta... Cred că aceeaşi impresie au avut-o toate persoanele prezente la Straja care mă ştiau de Pinky... Toţi se aşteptau să mă prezint în roz, să fiu obsedată de roz, însă nu este chiar aşa.

Revenind. Domnul Bogdan scrie super frumos! Are un stil pe care l-aş recunoaşte dintr-o mie şi atunci când am chef să citesc ceva care să mă atingă la corazon, ştiu că trebuie să dau o tură pe blogul lui... Tocmai din acest motiv m-am gândit să îl invit în a mea căsuţă virtuală pentru a ne spune o poveste... Care de fapt, este un fel de a clarifica lucrurile... Ce vor domnule, bărbaţii ăştia de la viaţă? Ce vor de la noi? Uneori avem impresia că nimic nu îi mulţumeşte, parcă vor să fie doar cu femei perfecte... Ştiţi vorba aia?

Boys, if you don't look like Calvin Klein models, don't expect us to look like Victoria's Secret angels!

Noroc cu Bogdan, fiindcă am aflat că bărbaţii nu îşi doresc doar siliconate spălăcite, ci mai au şi alte pretenţii de la aşa-zisele viitoare neveste. Sau poate că ăsta e idealul în viaţă al lui Bogdan. Restul bărbaţilor cine ştie ce vor...

Ca să nu o mai lungesc, vă las în compania lui Bogdan. Cei care îl ştiu, cu siguranţă abia aşteaptă să termin introducerea asta, pentru a citi cele de mai jos. Anunţ pentru cei ce nu îl cunosc: vă recomand cu căldură blogul lui în blugi! E fain, fain! Pe bune! Vă las şi o poză cu el, că poate se îndrăgosteşte vreuna de vorbele lui şi vrea să afle cum arată! :)

Sunt Bărbat, caut Femeie. Sună simplu...dar oare e!?

 

Sunt Bărbat... E evident de la o poştă. Bine, nu vă gândiți la tâmpenii, că nu se vede de la o poştă...Cel puțin nu mereu :). Dar să revenim puțin la lucruri mai serioase, deși recunosc că mi-e greu pentru că acest text este un guest post pe un blog roz și când ați văzut voi un bărbat serios într-o zonă cu mult sclipici și roz?

 

Dar depășim momentul stânjenitor și trecem la subiect. Pinky, căci despre ea este vorba, curioasă din fire, m-a provocat la următoarea chestiune: vrea să știe cum arată relația ideală din perspectiva unui bărbat.

 

Recunosc că o să o dezamăgească răspunsul meu...dar eu NU știu cum arată relația perfectă din perspectiva unui bărbat, pentru că EU nu voi vorbi în numele tuturor barbatilor. Eu sunt unic, diferit și special. Da, știu. N-am modestie în fraza asta deloc... Dar la câte calități am, modestia chiar n-a mai avut loc în topic... Să revenim... Pinky, nu știu cum văd bărbații relația ideală dar am să spun cum o văd eu...

 

Și dacă tot intrăm în sfera sincerității, să știți că și eu am făcut MUUUUUULTEE greșeli în viață dar din ele am învățat tot ce puteam învăţa. Cum spunea Karl Popper, așa cum întrebarea e esențială cunoașterii, tot așa și greșeala e esențială educației noastre ca ființe ganditoare... Nu te poți forma ca OM dacă nu greşeşti. Prin urmare, acum, la cel de-al treilea deceniu din viață, am ajuns la următoarele concluzii și știu ce NU mai vreau de la o relație și știu și ce VREAU de la o relație ca ea să fie ideală...

 

Înainte de asta, țin să punctez un lucru și de data asta vorbesc serios. Ştiu că NU sunt perfect, dar sunt conștient că lucrurile care mă fac imperfect vor face din mine Bărbatul perfect pentru EA, oricare ar fi ea... Chiar dacă în sinea mea nu neg că, la ora actuală, am conturat prin ceaţă un chip, un nume, un zâmbet, două cireşe... În fine, divaghez de la subiect... Acest post este despre mine. PUNCT.

 

Am să încep cu ce NU vreau de la o relaţie.

Aici nu mă refer la meserie. Nu m-ar deranja, așa, ca și show kinky, o polițistă să mă lege noaptea de pat cu cătușe și să-mi facă felul în mii de feluri :). Mă opresc aici, că poate ajung și copii pe blogul ăsta și cine știe, la cât de pudibonzi suntem, de parcă încă mai credem în adâncul nostru că ne-a adus barza, vorba lui Emil...

Iar am derapat. Unde eram!? Da... La scena fierbinte cu poliţista... Ideea e alta. Nu vreau lângă mine o persoană care să-mi controleze timpul pe care nu-l petrec cu ea din motive obiective. Nu vreau pe cineva care să vrea să-mi citească mesajele din telefon, să mă întrebe "Dar X de pe Facebook cine e?", "Dar cine e Y? Că văd că i-ai luat interviu..." și alte inepții... N-am nevoie de o astfel de prezenţă. Sunt, poate, bărbați care se regăsesc lângă o astfel de femeie, care se simt importanți când sunt căutați, când sunt controlaţi. Eu nu sunt leu de circotecă. Eu sunt șoim și zbor liber. Punct. 

Nici aici nu plec de la meseria în sine, ci mă refer la acel gen de femei care cred că dețin adevărul absolut și că știu ce e bine pentru tine și dau verdicte de genul: e urât să chiui la nuntă, e urât să cânți piesa asta, îți stă prost în culoarea X, nu merge combinația Y, n-ai dreptate aici şi lucrurile continuă... Revin cu aceeași continuare... Sunt unii bărbați care, dacă nu sunt direcționați către punctul X, nu știu ce să facă în spaţiu. Dar eu nu sunt genul... 

3. NU vreau o MENAJERĂ...

Ca să nu fiu redundant, nu o să mai explic meseriile... Cred că v-ați prins că nu vorbesc de ele la modul concret. Să revenim. N-am nevoie de o menajeră care să-mi reproșeze că nu mai are grijă de ea și că n-are chef să iasă pe munte sau la plimbare pentru că trebuie să calce, să gătească, să facă ordine... Ştiu SINGUR să gătesc, ȘTIU singur să-mi calc cămăși, știu singur să fac tot ce trebuie făcut într-o casă. Prin urmare, putem să împărțim task-urile și să petrecem timp frumos împreună. Nu sunt genul grobian care se uită la meci, râgâie după ce bea bere și aruncă cu hainele pe unde apucă. N-am fost niciodată un astfel de specimen. Că sunt bipezi și bipede care se complac în astfel de situații, e treaba lor, e viața lor... 

4. NU vreau o CONTABILĂ cu fiţe...

Geeezee, asta e deja o dorință grea... Mai ales că aici vorbesc despre două tipologii.. Una care-și calculează cât buget să spargă pe diverse nimicuri la shopping... Şi cealaltă care nu merge domnule, pe munte, dacă nu e loc liber la cabana X de 5 stele și în loc să meargă cu trenul, mai bine stă 6 luni acasă să strângă bani ca să-și ia maşină. Nu vreau o viață aşa, calculată la modul obsesiv. N-am 5 vieți și una să o pierd ca și contabil...

Vreau să trăiesc și să mă bucur de tot. Când ai bani, mergi la Paris. Când nu, poți să urci și pe Piatra Craiului doar cu ranița în spate și cutii de pateu. Nu văd unde ar fi problema...

 5. NU vreau o "BLONDĂ"...

Dacă o prezența feminină ar trece razant de toate jaloanele enumerate mai sus dar s-ar opri la butoanele testului de IQ și EQ, restul e irelevant... De ce? Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt misogin și nu vorbesc de culoarea părului... Am avut persoane blonde prin zona mea de proximitate, enorm de inteligente și invers... Aici nu mă refer la aspecte de genul: să știe Ecuația lui Maxwell pe de rost sau să-mi spună nr PI cu 20 de zecimale... E o prostie... Mă refer la acel gen de persoane cu care te poți completa și intelectual, cu care poți comunica și înainte, în timp și după... Şi să râzi și să ai opinii în contradictoriu, să te tachineze... Aţi prins figura. :) 

Să zicem că în linii mari am așezat jaloanele... Nu cred că am dorințe complicate... Şi acum să vorbim de relația perfectă din punctul meu de vedere... Aceasta se leagă de cele de mai sus. În primul rând, pentru mine e esențial ca ambii parteneri să se accepte de la început ca atare și să se respecte. Cred că orice relație care se vrea construită durabil are nevoie de trei puncte de sprijin. ¦Ambii parteneri să-și dea aripi să zboare (libertatea lor nu se limitează, ci se completează reciproc), motive să se întoarcă (fiecare cu biroul lui, cu viața lui profesională...dar știu amândoi de ce se întorc "acasă”, unul spre celălalt) și rădăcini să rămână (să te trezești dimineața lângă cea căreia i-ai spus TE IUBESC cu o seară înainte și de dimineață, ea în continuare să stea în brațele tale... Ce poate fi mai frumos de atât...) 

Relația ideală, având elementele de mai sus, nu e greu de pus în aplicare. E mai greu să găsești persoana ideală. Eu... Nu contează ce cred eu... Dar de ceva vreme...scriu, simt, văd, trăiesc, cu bune, cu rele, pentru un ţel... Să-mi demonstrez mie că pot fi mai bun decât am fost pentru că... Pur și simplu...

Da, știu... Vreți să mă întrebați dacă sunt singur sau dacă am pe cineva... Adevărul e că nu ştiu... Pentru că nu pot defini nimic acum în termeni de relație, iubire, sentimente, emoții împărtășite mutual și reciproc... Dar nici nu pot să spun că sunt gol și alerg și n-am sentimente pentru cineva... În fine, asta e altă discuţie...

Deci Pinky... Ai înțeles cum văd relația ideală!? Era să uit. Am pus întrebarea mai devreme... Am uitat să trag concluzia... Pentru mine, relația ideală e când fiecare din cei implicați caută în fiecare moment să-l facă pe celălalt fericit... Când se văd unul prin prisma celuilalt, când fiecare citește pe buzele celuilalt tot și nimic.. Dar încă se suprind, se tachinează... Relaţia perfectă e când poți în fiecare clipă să te îndrăgostești de omul sau femeia de lângă tine, chiar dacă ești conștient de defectele ei, cum și ea e conștientă de defectele tale... Când știi că dacă mâine timpul s-ar da înpoi, TU ai face aceleași alegeri... Relaţia perfectă e când amândoi împărtășesc același stil de viață... Nu trebuie să aibă aceeaşi meserie, aceleași hobby-uri sau destinații preferate... Dar trebuie amândoi să simtă călătoria la fel, ca pe o aventură, ca pe un mister... Relatia perfectă e atunci când o ții de mână și simți că-i mângâi sufletul, când o săruți și simți că-i gâdili inima, când o privești și simți că-i atingi emoţiile... Relaţia perfectă e când nimic nu pare ușor, nu pare perfect dar când două persoane sunt împreună, totul se oprește în loc... 

Pentru că adevăratele iubiri pot întoarce și munții din loc, nu doar să-i mute...

Se pare că am devenit o prezență constantă în Blog and Roll-ul lui Daniel, ceea ce mă bucură foarte tare. Acest lucru vine la pachet cu o leapșă care îmi place extraordinar de mult. Este o leapșă călătoare pe care abia așteptam să o preiau.


Întrebările sunt următoarele și trebuie să recunosc că de prima...m-am îndrăgostit la prima vedere.

1. Ce locuri noi vreți să vizitați în 2014?

Toate locurile noi ce vreau să le văd anul acesta se află în America. Voi avea aproximativ 3-4 luni la dispoziție să fac asta, așa...printre picături, în zilele când voi fi liberă...dar mai ales în luna octombrie, care va fi dedicată exclusiv călătoritului.

În primul rând, cap de listă este New York. Nici nu se putea altfel. De când mă știu, sunt fascinată de orașul ăsta și cred că o să plâng de fericire atunci când voi păși pentru prima dată pe pământ new york-ez.


Apoi...urmează Chicago. Nu se află la distanță mare de locul unde voi sta (va fi mai aproape de mine...spre deosebire de New York, care e mai departe un pic), așa că este un must see, clar.


Aș vrea să dau o fugă și în Miami, însă nu știu exact dacă se va întâmpla asta. Parcă mai mult mă tentează partea de vest... Tânjesc după Los Angeles, San Francisco, San Diego, Las Vegas, Marele Canion... Cert e că îmi doresc să văd MULTE. Dar acest lucru depinde de...câți bani voi avea.

Da. Și eu o știu. Și tu o știi. Toată lumea știe! O dată pe lună...femeile devin turbate. Din toate punctele de vedere. Și pentru că sunt bună la suflet și pot salva mulți bărbați de la omor, am dorit să scriu acest articol, argumentând stările prin care trece o femeie atunci când suferă de sindromul premenstrual. Prescurtat...e PMS. Astfel, toți băieții vor fi avertizați cu privire la ceea ce se întâmplă, ca să știe din timp că orice ar face, nimic nu va fi bine.

Nu vă așteptați la sfaturi stupide venite ca răspuns la întrebările de genul ”cum pot să mulțumesc o femeie care trece de la o stare la alta”, fiindcă nu o să primiți așa ceva. Nu că nu aș vrea să vă spun... Ci pentru că NU PUTEȚI MULȚUMI o femeie ce se află în zilele alea mai sensibile! Totuși, un mic sfat aș putea da: fugiți unde vedeți cu ochii! Atâta timp cât îi mai aveți și pe ăia!

1. Ne enervăm din ORICE.

Nu știu cum și de ce se întâmplă...dar câteva zile la rând suntem extraordinar de irascibile. Băi, RĂU!!! Ne deranjează lucrurile banale, care în mod normal le-am ignora. Ne sare țandăra chiar și după o glumă nevinovată. Ori că voi stați cu un minut în plus la bere cu băieții, deși ați spus că la ora 21:00 sunteți înapoi acasă. E 21:01? Gata, ne certăm! Mă înșeli!

Iarba e prea verde? Soarele prea strălucitor? Deja ne vine să urlăm de nervi numai din aceste două motive. LOGIC că atunci când mai veniți și voi să ne întrebați cine știe ce tâmpenie, pachetul de nervi explodează! Chiar nu înțelegeți că nimic din ce faceți NU ne convine? NIMIC! Acum vrem să fim luate în brațe și pupăcite... Iar peste zece secunde ne dorim să stați la cinci metri depărtare. De ce? Uite pentru că așa avem noi chef, da?

2. Suntem botoase și nu prea socializăm.

Personal, ce mă scoate din sărite cel mai tare este atunci când sunt întrebată ”Ce ai?”... Măi băieți! Dacă o fată e tăcută și se vede de la o poștă că nu are chef de vorbă sau că pare supărată...lăsați-o în pace! E super deranjant să repetați din 5 în 5 minute... ”Cine te-a supărat?”, ”Ce ai?”. Pe bune, când este nevoie să puneți întrebările astea (adică atunci când VOI ne supărați cu ceva anume), nu le puneți. Dar când trecem de la o stare la alta, parcă vă îndeamnă vreun drăcușor să ne ațâțați. Suntem prea calme în momentele alea și vreți să ne vedeți reacționând cât se poate de urât? Suntem în stare, să știți!

Bineînțeles că există și a doua variantă a clipelor când suntem tăcute. Care este, cred eu, cea mai plauzibilă. Domne, nu știu cum să mă exprim ca să înțelegeți cât mai bine. Când suntem pe stop, devenim supărate. Foc și pară. Clocotim de supărare (și de nervi, adică e o amestecătură) și ne vine să ne punem pe plâns din ORICE. Suntem în stare să izbucnim în lacrimi și din cauza unei reclame la detergent de vase. Așa de intense sunt emoțiile noastre. Tot stresul de care avem parte în mod normal, este de până la 500 de ori mai crescut, astfel încât suntem capabile să aruncăm televizorul pe geam ...sau să vă punem cuțitul la gât în cazul în care nu ați băgat rufele la spălat în locul nostru. Eh, în momentele astea voi trebuie să ghiciți dacă e bine să ne băgați în seamă sau nu. Fiindcă e cu dus și întors. Poate chiar vrem să vă avem aproape...iar dacă nu o faceți, iese scandal. Dacă nu avem chef...și ne mângâiați pe cap...iar iese scandal. Măi, oricum o dați...iese scandal. AȚI ÎNȚELES?

3. Mâncăm întruna.

Da. Timp de o săptămână și ceva, suntem în stare să mâncăm tot ce e în frigiderul nostru și al tuturor vecinilor ce locuiesc pe scară cu noi. Poftele variază, desigur. Acum vrem o prăjitură cu ciocolată...în momentul imediat următor ne dorim ceva sărat. Apoi ceva dulce, apoi iar ceva sărat. Și tot așa. Nu ne mai satură Dumnezeu! Însă puteți sta fără grijă. Pofta de mâncare ne dispare în ziua în care...suntem anunțate că nu suntem însărcinate. Chiar nu știu cum să mă exprim, fiindcă nu vreau să sune dezgustător.

4. Suntem conștiente de crizele făcute.

De exemplu, eu îmi pot da seama că devin paranoică și mă enervez degeaba...însă nu mă pot stăpâni. Deși îmi spun ”tu nu gândești așa, tu nu crezi cu adevărat ideile tâmpite care îți vin”, pe moment nu am de ales...și rămân la părerile mele. El mă înșeală, o vrea pe aia. Nu am prieteni adevărați, toată lumea e împotriva mea. O să mor singură. Îmi vine să plâng pentru că nimeni nu mă înțelege. Am o viață de cacao. Tu îmi vorbești ciudat. Înseamnă că vrei să o rupi cu mine, nu-i așa? Știu că am dreptate, numai că tu nu vrei să recunoști!

Orice gând necurat...este din cauza hormonilor. Știm că batem câmpii și că ne luăm la ceartă fără motiv. Însă...înțelegeți, chiar nu avem de ales. În zilele alea...nu vorbim noi, ci demonii ies la iveală. Suntem conduse de ei. De-asta spun..că suntem capabile de orice din cauza sindromului premenstrual. Serios, nu e de joacă! Trebuie să aveți grijă la orice gest, la orice cuvânt spus...fiindcă noi vom interpreta TOT, fără doar și poate! Și vom interpreta în sensul rău, evident!

În rest, nu știu ce să vă mai spun. Sper că ați priceput cât de cât...cum stă treaba cu femeile crizate. Oricum, de înțeles nu aveți cum să ne înțelegeți, fiindcă nu treceți prin ceea ce trecem noi. Dar nici nu vă doresc. Sunteți pedepsiți destul...atâta timp cât vă facem viețile un iad...o dată pe lună. 

Și e al naibii de mișto să vă enervăm, așa cum și voi ne scoateți din sărite! Măcar noi avem o scuză bună...nu o facem pentru că vrem, ci pentru că suntem forțate de împrejurimi. Atât vă mai zic. Aveți grijă cum vă purtați. Dacă nu ne țineți în puf măcar în zilele alea groaznice, nu răspundem de acțiunile noastre. Orice e posibil. Chiar și să vă treziți fără o ureche după ceartă... Sinceră să fiu, nici nu știu cum puteți dormi liniștiți lângă criminalele în serie care ies la suprafață...o dată pe lună!

Inițiativa lui Chinezu de a centraliza cărțile citite de bloggerii români în 2013 mi se pare foarte tare! Astfel, cred că până pe 31 ianuarie se va construi o adevărată bibliotecă blogosferică prin intermediul tuturor celor care decid să ”dea din casă” referitor la ce au mai răsfoit în ultimul an.

Vlad și Teodora m-au nominalizat, așa că mă conformez și preiau leapșa. Înainte, însă...vreau să vă bag niște scuze. Topul meu e cam pricăjit și vai de el. Nu am avut timpul necesar pentru a citi mai mult, fiindcă a fost un an plin din toate punctele de vedere: făcut proiect de licență, învățat 1500 de grile, învățat pentru examenele din sesiune, înscris la Work and Travel, pierdut nopți pentru a scrie advertoriale SuperBlog-osferice și altele. Sper că ne-am înțeles. Asta așa...ca să nu mă fac de râs prea tare.

Nu îmi amintesc exact câte cărți am citit dar voi face topul celor pe care mi le amintesc, așa cum îmi vin în minte.

1. Jocurile Foamei I - Suzanne Collins

2. Jocurile Foamei - Sfidarea - Suzanne Collins

3. P.S. Te iubesc - Cecelia Ahern

4. Oscar și Tanti Roz - Eric-Emmanuel Schmitt

5. Toamna - Mons Kallentoft

6. Anumite fete - Jennifer Weiner

7. Babyville - Jane Green

8. Afară nu e nici un anotimp - Salex Iatma

Eu o nominalizez pe Diana, pentru că sunt curioasă care este topul cărților citite de ea în anul 2013.

Astăzi (12 ianuarie 2014)... am o lene de mă doare. Aș vrea să scriu mai multe articole pentru blog însă nu știu dacă se va întâmpla asta. Mă ia somnul numai când mă gândesc la așa ceva...

Afară... este soare, parcă a venit primăvara. Vremea e bună de plimbat pe plajă. Dar lenea e prea mare.

În grădină... au apărut ghioceii. Mi se par atât de frumoși și de inocenți... Sper să nu vină gerul (întârziat al Bobotezei) ca să îi ”rănească”...

În casă... e cald și bine. Deși a trecut Crăciunul, luminițele albastre din camera mea încă funcționează. Fie zi, fie noapte. Ele mă încălzesc mai mult decât o fac caloriferele.

În bucătărie... nu e nimeni. După ce am mâncat, fiecare s-a retras la casa (camera) lui...

Sunt îmbrăcată cu... pantaloni negri și hanorac albastru.

Ce muzică ascult... o melodie descoperită adineauri pe Facebook.

Ce citesc zilele astea... mai arunc un ochi pe cursuri, un ochi pe bloguri și din când în când, pe cartea ”P.S. Te iubesc” de Cecelia Ahern.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare... să încep și să finalizez un proiect pentru facultate. Să citesc mai des cursurile, fiindcă mai e puțin și vin examenele...

Sunt recunoscătoare... lui Eddie, care m-a ajutat să transform blogul. Dacă nu era el, ar fi fost un dezastru total pe aici, fiindcă mă dau peste cap codurile HTML...

Vreau... să vină mai repede luna iunie. Nu mai am răbdare, vreau în America!

Un citat favorit... ”Dragostea e ca iarba: o semeni, o crești... Apoi vine o vacă și strică tot!” 

O poză preferată...

Filmulețul preferat...

Am preluat ideea acestui jurnal de la Vienela! ♥

Moș Crăciun a venit cu sacul plin. Să fi fost oare, din cauză că anul trecut s-a făcut de râs?

Ca să înțelegeți. Când spun ”Moș Crăciun”, mă refer la ai mei părinți și la prieteni. În cazul ăsta, doar la părinți. În 2012, în prima zi a Crăciunului, mama și tata au găsit sub brad de la drăguța lor fiică...niște daruri împachetate foaaarte frumos. Nu le cumpărasem mare lucru...dar gestul contează, nu-i așa?

După ce m-am trezit, m-au întâmpinat super încântați, mai ales că nu se așteptau la o asemenea surpriză. Și mare mi-a fost mirarea când i-am văzut cu obrajii crăpați de rușine din cauză că mie nu îmi puseseră nimic sub brad! Cuminte fusesem, dar Moșul nu venise! O fi uitat? Habar nu am!

De aceea, înainte de sărbătorile care tocmai au trecut...am avut grijă să le reamintesc faptul că au un singur copil. Și acela își dorește să găsească ceva sub brăduț!

Bineînțeles că nu atunci mi-au luat cadoul. Moșul se șmecherise. Sau...mai bine zis, eu mă șmecherisem! Cu câteva zile în urmă, pusesem un status pe Facebook:

Știam că Moșul îmi este prieten pe Facebook dar nu mă așteptam să îmi îndeplinească dorința asta. Era un cadou cam scumpicel, însă în noaptea de Ajun...acest set a apărut sub bradul meu. Am intrat în șoc. M-am bucurat foarte tare! Mulțumesc, Moșuleeee! :)

De la Oana, prietena mea, am primit un set de la Beauticology care miroase demențial. Conține două geluri de duș, unul de căpșuni și unul de cireșe amare și un săpunel. De asemenea, mi-a strecurat în sacoșică o acadea. Mulțumesc mult!

De la Georgiana, o altă prietenă, am primit o pereche de mănuși super drăgălașe, care mi se potrivesc de minune, mai ales datorită fundițelor. Mulțumesc, draga mea!

De la Atena, o prietenă de familie, am primit un set ”Suddenly” cu loțiune de corp și gel de duș, care miros extraordinar. Ea știe că sunt înnebunită după produsele de beauty, așa că a mers la sigur cu un astfel de cadou. Fiindcă știu că mă citește, țin să îi mulțumesc frumos în mod public!

De la Adi, sora Atenei, am primit un parfum. Mai are rost să spun altceva, decât că mă parfumez doar cu el, de când l-am primit? Îmi mai adusese o cutie cu ciocolățele, însă nu apare în poze fiindcă...nu m-am putut abține și le-am mâncat. Mulțumesc, Adriana!

De asemenea, Moșul mi-a adus cu întârziere încă un cadou pe care mi l-am dorit foarte mult, adică un telefon. Pentru el vreau să mulțumeeeeeesc cel mai mult...părinților mei! Îmi place la nebunie! :)

P.S. Nu menționez banii primiți de la toată lumea, fiindcă nu-i frumos.

Înainte de Crăciun am primit acest lănțișor cu Swarovski Elements, de la Borealy. I l-am făcut mamei mele cadou. Mulțumesc firmei Borealy!

Deși trebuia să primesc coletul în Ajun, am putut să îi dau tatălui meu cadoul abia între Crăciun și Revelion. E de înțeles. Și curierii sunt oameni, nu puteau să îi piardă urma Moșului atunci când le aducea darurile.

Într-o cutie foarte mare, am descoperit o felicitare extrem de drăguță, care mi se adresa mie. Restul obiectelor erau pentru tata. O carafă cu răcitor și o sticlă cu țuică de prune. Foarte frumoase cadourile, mulțumesc Accesorii Vin!

Cam atât. Nu mai am cu ce alte cadouri să mă laud. Voi ce ați primit și ce ați dăruit?

A doua zi după petrecerea de Revelion am avut ocazia de a sta la taclale mai mult cu buna mea prietenă pe nume Georgiana. Și nu puteam face asta, fără să îi cer puțin din prăjitura cu ciocolată ce o pregătise. Fiind efectiv disperată după dulciurile ciocolătoase, mi-a scăzut glicemia instantaneu. Cred că aș fi leșinat dacă nu-mi dădea prăjitură, serios! :)

A fost super super bună. I-am spus și ei. Bineînțeles că i-am cerut rețeta, deși îmi era frică. Aveam impresia că se face extrem de greu, însă...m-a surprins într-un mod plăcut. Vă voi spune și vouă rețeta, fiindcă e mult prea bună prăjitura. Am făcut-o, mi-a plăcut din nou. Deși, recunosc...nu a ieșit la fel de gustoasă. Nu știu de ce, că am respectat toate indicațiile. Poate nu am pus suficientă dragoste în timp ce o preparam. Voi trebuie să aveți grijă! Prăjitura asta se face cu drag, altfel nu iese. Acum să trecem la restul ingredientelor.

Mod de preparare:

Asta e tot. Rețetă mai simplă de atât, nu găsiți! Mulțumesc pentru ea, Georgiana! :)

Probabil deja v-ați dat seama că următoarea leapșă am primit-o de la Daniel. Îi mulțumesc cu această ocazie, mai ales pentru nominalizarea făcută în cea mai veche rubrică a blogului său, denumită Blog and Roll. Totodată, surpriza cea mai mare a fost când am aflat că sunt cea mai activă comentatoare de pe blogul lui, astfel dorind să mă ”răsplătească” prin niște versuri foarte sugestive! Mulțumesc din nou! Chiar mi-ai înveselit ziua! :)

Ca să nu o mai lungesc, eu zic să trecem la treabă!

1. Cam câte bloguri citești într-o săptămână? Unde le găsești? 

Nu aș putea da un număr exact. Probabil depinde...de timpul disponibil avut sau de chef. În unele săptămâni citesc mai mult, în unele citesc doar blogurile unde știu că voi găsi ceva interesant sau relaxant. De exemplu, acum câteva zile...nu m-am putut mobiliza în a scrie ceva pe blogul meu, simțeam nevoia să mă odihnesc, să iau o pauză de la tot ce înseamnă blogging. Nu mai aveam răbdarea necesară să îi mai citesc și pe alții. Dar când citesc, citesc. 

Le găsesc ori în Blogroll...ori pe Facebook.

2. Cum știe un blogger că l-ai citit?

Uneori trec pe bloguri fără a mă face observată. Însă de cele mai multe ori, las măcar un Like, dacă pentru a comenta nu am chef. Și mai sunt momentele când comentez, desigur.

3. Dacă tu comentezi la un blogger, te aștepți ca și bloggerul respectiv să comenteze la tine?

Nu neapărat. Eu comentez doar atunci când am ceva de spus, nu ca să întorc un comentariu. Mă enervează persoanele care vin pe blogul meu și comentează doar din obligație, imediat după ce le-am comentat eu lor. Ori comentăm unii la alții din plăcere, ori ca să ne aflăm în treabă? Mai bine faci asta când vrei, când simți...nu din cauză că ți se pare aiurea că eu ți-am comentat la un articol și tu mie nu.

4. Ce bloguri nu citești?

Nu citesc blogurile axate doar pe advertoriale. Nu citesc bloguri porcoase, nici pe cele unde există multe greșeli gramaticale. De asemenea, nu citesc blogurile unde scriitorii uită să mai dea enter. Dacă e un articol kilometric, îmi fug ochii și mă enervez. Ah! Și mai sunt acele bloguri unde autorii nu pun nici măcar o poză. Când văd o căruță de scris aruncată pe pagină, fără o chestie care să îmi atragă atenția, ies. Mă plictisesc repede și din cauza asta...pot pierde din vedere articole foarte bune. Ce vrei, frate? Scoate în evidență ceva din textul ăla, ca să mă faci să îl citesc până la capăt!

5. Ca să încheiem mai optimist, cum îți recompensezi comentatorii de pe blog?

Nu m-am gândit la asta până acum. Comentatorii simt nevoia să fie recompensați? Păi...dacă așa stă treaba, nu îmi vine în minte decât răspunsul dat de Daniel. Încerc să răspund la comentarii cât mai repede. Uneori...mai organizez concursuri. O fi suficient? :)

Cam atât fu și cu leapșa. Sper că au fost mulțumitoare răspunsurile mele! Dacă dorește cineva să o preia, foarte bine! Nu vreau să oblig pe nimeni! Doar anunțați-mă și pe mine. :)