O poveste și o ciocolată caldă! ♥

Friday, September 27, 2013 by BiancaBiziiac 2 Comments A⁺ a^-

Pe vremea când eram în liceu, visam să scriu o carte și să o scot pe piață atunci când aș fi împlinit 18 ani. Chiar mă apucasem de scris, însă din cauza unui motiv pe care nu mi-l amintesc, nu am reușit să îmi duc visul până la capăt. Astăzi am regăsit caietul în care îmi așterneam ideile, pe lângă alte poezii scrise special pentru orele de română. Așa că m-am gândit că ar fi drăguț să pun pe blog un fragment (pentru început) din ceea ce am scris. Recomand o ciocolată caldă alături de povestioara asta, căci ambele sunt potrivite pentru vremea de afară. Enjoy!

În orfelinatul de la marginea orașului era veselie mare. Baloane multicolore zburau ușor către tavanul măcinat de timp și de amintiri. Covoarele erau sufocate de razele de lumină ce pătrundeau în încăpere prin rănile ferestrelor.

Era sărbătoare. Căzuse prima ninsoare după ani buni de așteptare zadarnică. Era ca și cum Dumnezeu trimisese un zâmbet tuturor oamenilor prin acel fenomen al naturii. Buline firave și argintii de nea își făceau loc printre ramurile bătrâne și uscate ale copacilor, care parcă așteptau momentul acela pentru a vedea bucuria de pe fețele copiilor și a putrezi apoi în eternitate.

- Eva! strigă sora mai mare a fetiței de doi ani (care până la acea vârstă nu scosese nici măcar un sunet).

Liniște înmormântală. Peisajul sumbru dar totuși sclipitor, oferea senzația de oprire a timpului în loc. De visare.

- Eva! Ah, aici erai! Mă speriasem... Te-am căutat prin toată casa dar nu te-am găsit. Nu îmi imaginam că ești afară! Of...ai vrut să vezi cum ninge...

Fetița, îmbrăcată într-un sarafan roșiatic, stătea în grădina din curtea orfelinatului. Acolo, pe timp de vară, erau numai flori una și una, care se admirau una prin petalele celeilalte.

Eva stătea pe o bancă, în brațele tremurânde ale unui cireș bătut de vântul care părea să întețească fericirea de pe chipurile celor două surori.

- Știi, Eva... Asta e copacul copilăriei mele. Înainte să apari tu, lui îi împărtășeam bucuriile și tristețile mele, necazurile și întâmplările fericite. Când nu aveam ce mânca, el îmi oferea câte o cireașă. Eu îi mulțumeam prin a-i aduce o găleată de apă. Era singurul meu prieten. Mi-a fost loial. Mi-a fost și mamă și tată... și frate și soră... iar la umbra lui ocrotitoare am luat cele mai bune decizii...

Nu mai apucă să zică o vorbă, căci fetița se ridică în picioare, o privi în ochi pe Ana...și cu o lacrimă ce se prelingea lin din peștera întunecoasă pe lângă năsuc...

- Uite! îi spuse Eva surorii sale mai mari. Ana rămase înmărmurită. Nu mai clipea. Parcă nici măcar nu mai respira. Era năucită.

- Uite! spuse copila din nou, așteptând ca Ana să reacționeze.

- Poftim...? murmură aceasta ca și când vorbea cu o nălucă.

Eva îi zâmbi angelic. Ținea în palme o frunză ruginie uitată de vreme. Era ca un ultim rol din scena vieții Anei... Ca un ultim omagiu adus acelui cireș ce i-a fost ca o familie. Venise timpul ca vechii prieteni să își ia rămas bun.

În sfârșit cădea cortina pentru copacul devotat, renăscându-se o stea. Eva.

(To be continued...)

Ce părere aveți? Aveam stofă de scriitoare?