Până într-o zi când mergeam cu mașina (stând în dreapta) și am văzut norii care înconjurau șoseaua. Mi-am luat ochii de la asfalt și am privit norii. Au fost aici în tot acest timp? Nici nu am băgat de seamă, am trăit mai mult în mintea mea ratând ceea ce mă înconjoară.

Atunci am început să văd mai bine. Luminițele de Crăciun de la geamurile caselor. Răsărituri și apusuri. Oameni pe stradă.

Am ieșit din capul meu și am început să fiu prezentă, mai prezentă decât am fost în ultimii ani.

Și la un moment dat, întorcându-mă de la București, am văzut o livadă cu copaci aliniați frumos, iar rândurile acestea păreau să arate ca niște tuneluri la capătul cărora se revela câte un luminiș. Renumita vorbă "luminița de la capătul tunelului" este adevărată, reprezentația ei se află chiar pe marginea autostrăzii A2. Și de fiecare dată când mă întorceam de la București ridicam ochii din telefon fix când treceam pe lângă livadă și vedeam zeci de luminițe la capătul tunelelor.

Acum să fim serioși, puteam să privesc pe geam oricând, dar eu scoteam nasul din ecran chiar când mă aflam în dreptul acestor copaci. Așa că am luat experiența ca pe un semn divin că totul va fi bine. ❤