Inimile noastre și alte găuri negre

Am simțit cândva nevoia unei iubiri înflăcărate

Neștiind că îmi va face

Sufletul scrum.

Mi-am aruncat demnitatea la gunoi

Fiindcă la dracu, nu am nevoie de ea atunci când iubesc!

Așa că te-am lăsat să-mi iscodești ființa

Crezând că tu nu ești un oarecare.

Știam că ești un demon mai atipic

Și că te-ai zbătut în cea mai neagră 

Putină cu smoală.

Știam că te-ai cățărat cu mâinile crăpate

De speranțele amantelor din altă viață

Și ai fugit din iadul pe care

Ți-l clădisei singur.

Ai murit o dată,

Dar ai înviat.

Și ți-ai oferit pielea pârlită

În schimbul celor mai frumoși ochi negri

Ca să se asorteze

Cu inima plină de răutate și păcat.

După un timp

Mi-ai apărut în cale,

Făcând-o pe domnul misterios.

Însă ți-am spus că nu îmi plac secretele

Și că trebuie să lași garda jos.

Mi-am dorit să îți cunosc

Cotloanele îndepărtate ale minții,

Să îți arăt partea frumoasă a vieții

Și să-ți transform sufletul incinerat

În ceva viu,

Capabil să nutrească iubire.

Însă doar te-ai prefăcut că vrei.

M-ai prins în mrejele tale

Și m-ai hrănit doar cu otravă.

Ai vrut să mă iubești,

Dar nu ai reușit.

Ai spus că singura soluție

Ar fi să mă transformi în ce nu vreau să fiu

Și că otrava va juca un rol important

De acum încolo.

Să mi-o injectez de trei ori pe zi,

Până voi ajunge ca tine.

Diabolică și rece,

Ușoară la mânie, dar greu de îmblânzit.

Mi-ai promis că doar așa mă vei iubi.

Ți-am dat crezare și ascultare

Și m-am lăsat dusă

De valurile de venin,

Până am devenit varianta ta feminină.

Cu sufletul urât,

Dar frumoasă la vedere.

Și într-un timp atât de scurt

M-ai privit și admirat,

Până ai ajuns să mă iubești.

Și mi-ai dat voie să îți mănânc restul zilelor

Cu condiția de a-ți permite

Să-mi faci inima scrum,

Pentru a o arunca în mare.

Și te-am lăsat.

Iar acum eu, cea fără simțire

Îți mănânc zilele, iar tu mă iubești așa,

Nebună de legat.