O poveste și o ciocolată caldă! ♥ - PART II

Ora unsprezece dimineața. Locuința familiei Tomescu părea pustiită. Nici țipete de copil, nici mama care trebuia să strângă în fiecare zi jucăriile lui Vlad, ce stăteau încremenite prin fiecare colțișor al casei, îngrozite fiind de trezirea vulcanică a copilului.

- Mamă! strigă Vlad din toate puterile, nedându-se jos din pat.

Liniștea era asurzitoare. Parcă Timpul dănțuia pe masă, de mână cu Tăcerea. Făceau un cuplu perfect. 

- Mamă, vino mai repede! Mi-e rău!

.......................................................................................

- Oare ce face femeia asta? După ce că e proastă, mai e și surdă! MAMĂ!!!

- Da, vin acum... răspunse o voce subțire, uimită de răcnetele copilului.

- De ce îți ia așa de mult să-mi răspunzi?! Este altceva mai important decât mine?

- Îi făceam patul Irinei. A plecat de dimineață. Iar are repetiții la teatru...

- Ce repetiții! Ce teatru! Lasă-mă cu aiurelile astea! Nu are ce face acasă și o bate vântul pe acolo!

- Nu vorbi așa! E sora ta...

- Contează? Doar știi că mă enervează! Ca și tine, de altfel!

- Hai, lasă copilăriile și spune-mi de ce m-ai chemat...

- Am febră, n-am mâncat nimic și totuși îmi vine să vomit...și nu mai pot de frig! Iar ție...îți arde de Irina!

- Of, măi copile! Ți-am zis eu să te îmbraci bine! În fiecare iarnă avem aceeași problemă! Adică...ce iarnă... În fiecare anotimp! Uneori cred că asta e menirea ta! Să te îmbolnăvești!

- Gata? Ai terminat cu filosofiile astea? Că deja m-ai plictisit! Dă-mi o pastilă, ceva... Că nu mai pot!

- Așteaptă...

Boala plutea în aer. O simțeai în fiecare particulă de praf, în fiecare trosnet al copacilor, în fiecare părticică a propriei ființe. Numai fulgii de nea alinau durerea singurătății, a nesiguranței zilei de mâine.

Era vineri.

Prima parte o găsiți aici.