America, împușcăturile și atacul de panică

Saturday, January 30, 2016 18 Comments A+ a-

Cea de-a doua experiență Work and Travel USA a fost frumoasă. Mult mai frumoasă față de cea avută în 2014. Diferența cea mai mare dintre cele două a fost aceea că dintr-un motiv personal mi-am petrecut întreaga lună octombrie în Chicago, neștiind că nu mă voi putea acomoda în acest oraș. 

Am început cu dreptul, cu speranța că totul va fi super. Pe fugă am găsit împreună cu niște prieteni un apartament unde ne-am dus toate bagajele, ne-am organizat, ne-am făcut curat și ne-am stabilit acolo. Deoarece nu mă consider un om rasist, m-am gândit că e mai bine să trec cu vederea faptul că noi eram singurii albi din acea zonă. Apartamentul arăta bine, aveam vedere la zgârie-norii din Chicago, aveam o școală cu teren de fotbal ca în filme vis a vis de noi, metroul era aproape... Ce să mai, totul aproape perfect!

Cu toate că îmi plăcea acolo, simțeam că ceva nu e tocmai în regulă. Proprietarul ne spusese de atâtea ori că cel mai bine este să încuiem toate ușile în urma noastră (apartamentul era într-o clădire pe colț, unde nu mai locuia nimeni și în urma noastră trebuia să încuiem poarta, cele două uși de la parter și ușa de la apartamentul nostru). La început nu mi s-a părut dubios acest lucru, fiindcă era chiar absolut normal să ținem încuiat totul, că doar așa făceam și acasă. Dar proprietarul a insistat, dacă pot spune așa, iar asta, recunosc, m-a pus un pic pe gânduri. 

Înainte să alegem acest apartament l-am întrebat pe ecuadorian dacă zona e safe și, ca orice om ce își dorește să închirieze un lucru, a răspuns că este foarte sigură zona, numai că nu ar trebui să ne ducem pe nu știu ce stradă care era prin apropiere, fiindcă acolo nu vom mai fi în siguranță. Zis și făcut. Liniștiți că în perimetrul nostru nu se va întâmpla nimic ieșit din comun, ne-am continuat viețile, încercând să ne bucurăm de pasul făcut și să ne acomodăm.

Au mai trecut câteva zile, timp în care abia așteptam să ne primim prietenii cu brațele deschise, pentru a ne bucura de compania lor înainte de a pleca acasă și de a le arăta minunăția în care stăteam. Am petrecut câteva zile nemaipomenite având casa plină cu oameni dragi și tare rău ne-a mai părut atunci când s-a golit brusc.

Între timp, mai așteptam două prietene la noi, dar împrejurările au fost de așa natură încât a trebuit să mă întâlnesc cu ele la Union Station, adică la gară. Ne-am plimbat puțin prin Chicago, apoi am decis că e timpul să luăm metroul pentru a ajunge la Garfield Park, stația din apropierea apartamentului. Eram puțin stresată fiindcă deja se întunecase, iar eu nu aveam curajul de a merge noaptea pe străduțele acelea, însă gândul că sunt însoțită mă mai calma, cât de cât. Da, am fost calmă vreo 4 minute, până când am dat de un băiat care s-a băgat în seamă cu noi, deși nu i-am răspuns decât la salut, fiindcă știam că americanii consideră că ești nesimțit dacă nu răspunzi atunci când te salută cineva. Bineînțeles, spunându-i ”Hi” înapoi, am crezut că ne va lăsa în pace și își va vedea de treaba lui, dar nu a fost așa. Omul a început să se țină după noi, vorbind în toate limbile posibile (la un moment dat o dăduse pe franceză, din câte mi-au spus fetele, dar eu nu am auzit, fiindcă deja mă panicasem foarte tare și încercam să întrețin o conversație pentru a uita de dementul care se ținea după noi și nu dădea semne că s-ar întoarce înapoi). Bineînțeles că am mărit pasul și nu m-am întors pentru a vedea dacă ăla mai are puțin și ne ajunge din urmă (deși cred că era destul de aproape, căci auzeam cât de clar și tare vorbește), apoi am sunat o prietenă care era deja acasă și i-am spus să descuie toate ușile (una dintre ele avea o problemă și de obicei îmi lua cel puțin 5 minute să o deschid) fiindcă se ține unul după noi și dacă e să o luăm la fugă, măcar să nu fim linșate înainte de a intra pe poartă. 


Între timp, omul s-a dat bătut (Slavă Domnului!!!) și s-a întors din drum, cu toate că nu aș fi crezut. Sinceră să fiu, mă speriasem mult, mult prea tare, iar faptul că din cauza panicii nu am găsit o soluție salvatoare în caz de ar fi decurs altfel lucrurile, mă enerva. Și mă enervasem pe mine, fiindcă mi-am dat seama că nu puteam gândi lucid, ci toate gândurile mă duceau la o singură concluzie, aceea că nu vom ieși cu bine din situația asta: 

  • nu e nimeni pe stradă, deci nu are cine să ne ajute; 
  • până sun la 911 și vine poliția o să ne facă ăsta zob; 
  • nu am pe cine să sun să vină după noi, fiindcă „acasă” e doar prietena mea; 
  • dacă o luăm la fugă... sigur ne va ajunge din urmă, așa că nu avem ce face decât să sperăm ca nu se va mai ține după noi.
Norocul nostru (și chiar consider că a fost noroc) a fost că băiatul nu a avut gânduri criminale.

În mod normal nu obișnuiesc să cred că oricine se ține după mine vrea să mă omoare, dar în momentul respectiv numai asta îmi trecea prin cap. Și cred că aveam tot dreptul să cred asta, deoarece între timp aflasem că nu stăm într-o zonă tocmai bună, ci chiar periculoasă, dar nu știam exact toate detaliile, fiindcă nu m-a dus capul să mă interesez înainte de a lua decizia de a închiria apartamentul ăla.

Între timp am mai aflat că în cele mai periculoase zone (din Chicago, cel puțin) sunt instalate camere de filmat care au o luminiță albastră, iar în general, acestea sunt puse în intersecțiile cele mai nasoale. Astfel mi-a venit ideea de a mă uita dacă avem astfel de camere la intersecția unde se afla apartamentul nostru și spre ”surprinderea” mea, uitându-mă pe geam, am văzut o luminiță albastră ce pâlpâia de zor. În momentul ăla m-am speriat (din nou!), având în minte doar ”Nu pot să cred așa ceva! Cât de fraieri am fost! Cum nu ne-am interesat noi dacă zona asta e bună sau nu, ci ne-am bazat doar pe vorbele unui proprietar idiot! Cum e posibil?!!!


Au mai trecut câteva zile, timp în care am păstrat legătura cu o tanti româncă ce voia să ne întâlnim acasă la ea, în suburbie. La început mi-a spus că trebuie să iau trenul cutare pentru a ajunge la ea, dar între timp s-a documentat și a mai aflat câte ceva despre zona în care stăteam, astfel încât a decis să nu merg cu trenul la ea, ci să îl trimită pe fratele ei după mine, fiindcă, spunea ea ”e prea periculos să ieși din casă în condițiile alea și nu vreau să pățești ceva, așa că va veni fratele meu după tine”. La început mi s-a părut că exagerează puțin. Chiar dacă știam că zona e periculoasă, nu-mi era frică să merg pe timpul zilei până la metrou, de exemplu. Însă ea a insistat, așa că l-am așteptat pe fratele ei (om de peste 35 de ani, speriat de numa' numa', care abia aștepta să plecăm de pe strada mea cât mai repede) și am mers o oră până am ajuns la casa femeii. Nu mai contează acum ce am discutat, însă ideea principală a întâlnirii a fost mai mult aceea că zona unde ne-am găsit să închiriem apartamentul este una dintre cele mai periculoase din Chicago, moment în care a intrat pe un site și mi-a arătat ce vecini mișto avem - criminali, violatori, drogați + vânzători de droguri și hoți. Problema cea mai mare era că ăștia nu erau în pușcărie din cauza chestiilor pe care le făcuseră, ci încă locuiau bot în bot cu noi. Superb!

După ce m-am întors de la femeia aia am purtat o discuție cu prietenii mei, băgându-i și pe aceștia în sperieți (mai mult decât erau, bineînțeles). Ca să fie totul perfect, după ce ne-am întors din oraș am observat că toate becurile de sub podul sinistru (pe sub care trebuia să trecem de fiecare dată când aveam nevoie să mergem cu metroul) erau sparte de cineva, așa că sub pod era întuneric, iar trotuarul plin de cioburi (trecând peste faptul că abia atunci am observat EU, căci ceilalți văzuseră de mai mult timp).

Speriată de moarte, mi-am spus în sinea mea că nu am venit în America pentru a fi violată sau omorâtă dar, cu toate astea, mi-am continuat viața, sperând că mă voi acomoda, sperând că prietenii vor dori să plecăm dracului de acolo ASAP, lucru ce nu s-a întâmplat.

Pentru a-mi alimenta senzația de maximă teroare, într-o seară am auzit în apropierea geamului meu (nu sub geamul meu, totuși, dar pe stradă, aproape) oameni care se certau, iar apoi împușcături. Inițial nu mi-am dat seama ce se întâmplă, m-am gândit că s-or auzi petarde, habar n-am (pe bune acum, cine naiba se gândește că lângă casa unde stă se împușcă oameni în direct?!). Eu nu eram obișnuită cu așa ceva, nu mai auzisem împușcături decât în filme, în România oamenii nu se împușcă pe stradă, ci cel mult aruncă petarde de Revelion (ăla era singurul sunet asemănător). Dar mai apoi am realizat: ”astea nu sunt petarde, astea sunt împușcături. Iar astea sunt mașini de poliție ce se duc către locul faptei. Iar asta, probabil, e o ambulanță sau o mașină de pompieri. Doamne, tocmai am auzit câteva rafale de împușcături!?

Și acum sunt convinsă că eu am fost cea mai speriată persoană din casă, dar nu mi-e rușine și consider că am avut de ce. Cu toate astea, într-o zi am decis ca împreună cu prietena mea să întrebăm o polițistă ce părere are despre zona în care stăm, iar aceasta ne-a întrecut așteptările. Ne-a spus că nici nu puteam alege o zonă mai proastă și mai periculoasă unde să locuim, a mai spus și că zilnic se întâmplă câte ceva rău pe acolo, dar și că ea ar lua-o razna în cazul în care propria sa fiică ar locui într-o zonă ca cea unde locuiam noi. Atunci am crezut că sentimentul de frică a ajuns la cote maxime, însă m-am înșelat. Cea mai oribilă noapte, cele mai intense senzații de teamă le-am trăit cu două nopți (sau cam așa) înainte de a mă întoarce în România.


Noutatea care mi-a pus capac a fost aceea că în zona Garfield Park se purtau jafurile, dar nu orice fel de jafuri. Băieții cu pistoale (și ce mai aveau ei) te urmăreau ceva timp, îți învățau programul și tot ce trebuie, apoi, într-o noapte la alegere, veneau peste tine și te jefuiau. Iar acum... să fim serioși. Eu nu știu cum gândesc americanii, dar am stat să o iau logic și am ajuns la concluzia că dacă ăia înarmați vin și te jefuiesc, există șanse de 99% să te omoare în urma jafului, pentru a nu lăsa martori în urmă.

Și uite așa am ajuns să cunosc ce este acela atac de panică. Atunci am stat cu groază în mijlocul patului, neputând să închid un ochi, din cauză că eram absolut convinsă că aceea era noaptea când aveam să fim jefuiți și omorâți. Am stat cu sufletul la gură din cauză că aia a fost prima și singura noapte în care am auzit zgomote ciudate în clădirea în care locuiam doar noi (niște bătăi foarte, foarte puternice, ce credeam că sunt un fel de semnale ale criminalilor, ca să se poată înțelege când să dea lovitura). Aceea a fost noaptea în care am trecut prin ce nu mai trecusem vreodată: 

  • inima îmi bătea cu putere, de am crezut că imi va ieși din piept
  • speram să nu îmi stea inima, de fapt, pentru că niciodată nu îmi mai bătuse cu atâta repeziciune și patos, ca să zic așa
  • îmi era atât de frică, încât simțeam că nu mai am aer, că nu mai pot respira normal
  • aveam frisoane și tremuram din toate încheieturile
  • eram absolut îngrozită și eram aproape sigură că va intra cineva în casă și o să mă omoare
  • aveam impresia că aud oameni care urcă scările, deși asta era doar în capul meu
  • la un moment dat am crezut că o iau puțin razna, din cauză că pe lângă zgomotele puternice din clădire, mai auzeam și lucruri ce nu se întâmplau cu adevărat, adică persoane ce urcă la etajul nostru
  • mă rugam încontinuu să vină mai repede dimineața, să se lumineze afară, pentru că lumina zilei credeam că e singura scăpare de la moarte, iar hoții nu vor mai intra peste noi

Și toate aceste sentimente de pură teroare nu s-au oprit până ce nu a venit dimineața. La două zile (cred) după aceea am luat avionul și am plecat spre România.

Cum m-a schimbat experiența aceasta? Păi ținând cont de faptul că acum mă sperii la auzul celui mai mic zgomot atunci când sunt acasă, consider că m-a schimbat în rău. De când am venit în România au fost câteva momente pe timpul nopții când se auzeau niște zgomote pe casă (cauzate de Dumnezeu știe ce, dar eu credeam că-s provocate de tâlhari, evident), timp în care iar am crezut că o să intre cineva peste noi, că o să ne omoare și tot așa. Ideea e că cele povestite mai sus și-au pus amprenta pe mine și sper din tot sufletul să trec peste ele cât mai repede. Sper să nu mai intru în panică atât de ușor și să nu mi-o mai ia inima la goană din cauza sunetelor mai mult sau mai puțin îngrijorătoare.

Nu mi-a fost ușor să trec din nou prin ceea ce am trecut în luna octombrie, dar știu că atunci când scriu pe blog despre o problemă pe care o am, aceasta devine un pic mai altfel, de parcă mă simt mai ușurată și mai liniștită.

De asemenea, mi-aș dori să pot primi niște sfaturi care să mă ajute să fiu mai relaxată și mai calmă, fără să mă mai gândesc că dacă aud ceva, automat mi se va întâmpla ceva rău. Și, bineînțeles, dacă aveți povești asemănătoare, vă invit să le scrieți în căsuța de comentarii.

P.S. Probabil pentru unele persoane nu pare că am trecut prin ceva traumatizant, însă fiecare vede lucrurile altfel. M-au încercat multe sentimente de-a lungul șederii mele în Chicago și mi-au trecut multe gânduri prin cap, iar cele mai multe au fost negative, cu toate că destui nu știau tot ce era în sufletul meu în perioada aia.

18 comentarii

Write comentarii
Natural
AUTHOR
Saturday, January 30, 2016 delete

Ai avut noroc ca acolo in cartier nu se purtau geci cu puf de pinguin :) Aia erau preocupati de alte pufaituri :) Bine ca s-a incheiat cu bine.

Reply
avatar
m4ktub
AUTHOR
Saturday, January 30, 2016 delete

Pics or didn't happen !

Reply
avatar
Saturday, January 30, 2016 delete

Pentru ca este absolut normal sa faci poze atunci cand crezi ca vei muri. :)

Reply
avatar
Saturday, January 30, 2016 delete

Da, am uitat sa spun de cei care fumau iarba la coltul strazii noastre, dar macar aia nu ma speriau chiar asa de tare. :))

Reply
avatar
Saturday, January 30, 2016 delete

Partea cea mai grea e că aceste gânduri te vor urmări multă vreme. O persoană drag mie este la fel de negativistă și a trecut printr-un astfel de moment.
Bine că nu ai fugit deoarece tendința acestor infractori este să te urmărească și le stârnești interesul, văd că-ți este frică și asta cred că le creează o satisfacție(că altfel nu-mi explic). Important este că ai făcut abstracție de el, deși erai foarte panicată.

Reply
avatar
Saturday, January 30, 2016 delete

Nu sunt o persoana negativista, dar din cauza experientei traite am devenit putin mai altfel. Totusi, sper sa imi treaca teama cat mai repede.

Reply
avatar
Gabriela B
AUTHOR
Saturday, January 30, 2016 delete

Banuiesc ca ai ales acel apartament datorita pretului...zona e foarte rsu famata intr-adevara, dar hai sa iti mai spun ceva..momentan locuiesc in downtown Chicago. In saptamana Craciunului au fost impuscaturi la 3 strazi distanta, plus urmarire de masini. Desi zona e una destul de sigura, lucruri urate se pot intampla chiar cand te astepti mai putin.
In Romania, mi-au spart apartamentul de 2 ori din 3 mutari..
Nu poti sa iti traiesti viata cu gandul ca ceva rau se va intampla!! Linisteste-te, uita-te in jurul tau si da-ti seama ca ai mult mai multe lucruri frumoase la care sa te gandesti, decat teama de necunoscut!

Reply
avatar
Anonymous
AUTHOR
Saturday, January 30, 2016 delete

Din pacate a fost vina ta pentru ca nu te-ai informat inainte. Despre Chicago se stie ca este printre orasele cu grad ridicat de criminalitate iar cu putina cautare pe Google ai fi aflat despre zona ghetou. Dar experienta e experienta si va lasa urme iar singurul sfat ar fi sa consulti pe cineva de specialitate pentru a fi sigura ca nu te va afecta pe viitor.

Reply
avatar
Saturday, January 30, 2016 delete

Ai dreptate, sunt constienta ca nu pot trai cu o teama constanta.

Cartierul unde am stat eu e la 15 minute de mers cu metroul fata de downtown, in conditiile in care coboram la Adams/Wabash. Macar tu stii ca zona in care locuiesti e destul de sigura, dar noi am aflat ca nu e absolut deloc sigura, din pacate. Pretul apartamentului era mare, dar pentru zona in care era situat (fiind foarte aproape de downtown) era chiar un pret nesemnificativ de mic. Nu ne-am gandit ca e prea frumos ca sa fie adevarat.

Reply
avatar
Saturday, January 30, 2016 delete

Recunosc, asa este. A fost vina noastra (nu am fost singura care a hotarat sa ramanem acolo) pentru ca nu ne-am informat. Dar eu, cel putin, mi-am invatat lectia cu varf si indesat.

Reply
avatar
Sunday, January 31, 2016 delete

Nu am trecut prin nici o experienta de genu asta ( dar nici numi doresc).
cum ai zis si tu in RO nu se împușca lumea pe strada ( cel puțin nu acuma sau nu ca si in US ). iar jafurile la noi nu sunt chiar asa multe..... Mai ales daca stai într-un oraș pe care il cunosti cat de cat nu ar trebuii să-ți fie teama.

Sfatul meu e : daca locuiești singura ar fi indicat ca macar o perioada sa încerci sa cauți pe cineva de încredere care sa locuiască cu tine . Iar daca deja stai cu cineva eu zic ca nu ai dc să-ți faci griji ..... macar nu ești singura.

Încearcă sa eviti tot ce ti sa întâmplat in experienta pe care ai povestit-o: cartier nesigur, vorbiți cu persoane necunoscute , evita sa umpli noaptea .... macar pt început ca să-ți revii la normal .

Reply
avatar
Sunday, January 31, 2016 delete

Iti multumesc pentru sfaturi. Nu locuiesc singura, dar sentimentul de teama inca e aici. Sper ca va trece cu timpul si va reveni totul la normal. :)

Reply
avatar
Carmen Mihai
AUTHOR
Sunday, January 31, 2016 delete

Hei, in primul rand, imi pare rau ca ai trecut prin experienta asta. Daaar, sunt convinsa ca in esenta ai devenit mai puternica. E un proverb pe care mi l-a spus tata.. "nu mor caii cand vor cainii". Hugs si nu iti dau sfaturi, dar sunt absolut sigura ca puterea sta doar in tine sa depasesti trauma asta. Capul sus ca vreau sa vad curcubeul ^_^

Reply
avatar
Sunday, January 31, 2016 delete

wow, ce aventura, doar ca nu una placuta, ma bucur ca te-ai intors cu bine in tara, sper ca urmatoarea exeperienta (asta daca va mai fi vreuna) sa fie una putin mai frumoasa pentru tine, fara traume.

Reply
avatar
Sunday, January 31, 2016 delete

Si mie imi place sa cred ca am devenit mai puternica. :)
Capul mi-e sus intotdeauna, draga mea! :) Te pup si iti multumesc pentru comment-ul incurajator! :*

Reply
avatar
Sunday, January 31, 2016 delete

Multumesc! Si eu sper. De fapt, sunt convinsa ca de acum inainte voi avea parte numai de experiente frumoase, caci mi-am invatat lectia. :)

Reply
avatar
vavaly2007
AUTHOR
Wednesday, April 13, 2016 delete

am citit ieri la tine si am ajuns si la postarea asta. urmarea? la 5 dimineaata m am trezit dintr un cosmar groaznic cu hoti si talhari la drumul mare, cu niste trairi asade intense ca pareau reale. imi dau seama prin ce aitrecut si te sfatuiesc sa mergi totusi la un specialist. treburile astea nu prea trec de la sine, doar se ascund mai adanc si ies cand ti e lumea mai draga.
ma bucur ca ai facut alegerea pe care ai simtit o tu nu pe care ar fi vrut o altii. asta inseamna sa fii intelept si stapan pe tine.

Reply
avatar
Friday, April 15, 2016 delete

Multumesc, Vavaly! Se pare ca unii nu inteleg asta, dar nu e problema mea ce inteleg ceilalti. Eu stiu ca am procedat cum am simtit si cum era mai bine. :)

Reply
avatar